Despre Personal Talent Management

Acum câteva luni fiul meu era poliţist. Cu şapcă şi cu paletă pe care scria STOP.

Cu câteva luni înainte a fost bucătar. Împrumutase şorţul soţiei mele şi ustensilele de bucătărie din dulapul din bucătărie.

Cu câteva luni înaintea celor câteva luni de mai sus a fost pilot de curse. Şi făcea curse prin casă.

De vreo câteva luni se pare că e fotbalist şi o să îl ţină destul de mult. Îşi îmbunătăţeşte tehnica prin casă cu o minge de la IKEA care nu face zgomot (slavă Domnului) şi pe care ne pune (pe mine şi pe soţia mea) să o aruncăm şi el să apere poarta constituită de arcada uşii. Se uită la meciuri împreună cu soţia mea în timp ce eu mai citesc ceva. Şi ştie numele tuturor fotbaliştilor din principalele echipe româneşti. Şi se joacă pe Nintendo FIFA 2008. Şi dimineaţa îmi spune cât a fost scorul aseară (de parcă chiar m-ar interesa).

Îşi cultivă talentul. Are şi altele, dar acum şi-l cultivă pe acesta. Şi o face zi de zi. Clipă de clipă. E atent la tot ce înseamnă fotbal.

Cum face?

Simplu! E acolo! Pur şi simplu face ceea ce e de făcut. Trăieşte fotbalul. Pentru el nu există dialogul interior pe care noi, adulţii, îl avem („O fi bine? Dar din ce o să trăiesc? Dacă nu e bine? etc.”). Pentru el totul se desfăşoară aici şi acum. Talent + acţiune. Sau talent în acţiune, cum vrei să îi spui.

Am primit de la cineva o maximă. Este perfectă pentru fiul meul. Sună aşa: BE THE DREAM!. A zis-o John Chaney, un antrenor de basket din SUA.

Ce zici?

Ce-a făcut fiul meu?

În primul rând a testat diverse variante. Poliţist, bucătar, pilot de curse. Am uitat să spun că a speriat-o pe mama lui când i-a spus că vrea să fie şofer.

Apoi a ales. Ceea ce a simţit. Nu ceea ce a gândit, ci ceea ce a simţit.

Apoi s-a oprit acolo. Şi aprofundează. Nu ştiu cât o să îl ţină. Cred că nici nu se gândeşte la asta. Ce-i pasă? Are atâtea lucruri de făcut şi de aflat!

Probabil că la un moment dat se va opri. Ce ştiu sigur, după cum l-am „citit” este că nu se va opri niciodată din căutat. Nu are cum. Pentru că vrea prea mult să trăiască şi să se bucure de viaţă.

De ce am scris despre el?

Pentru că mi-a oferit o lecţie pe care ţi-o împărtăşesc şi ţie.

Talentul e ceea ce te animă în interiorul tău. A venit pe lume odată cu tine şi odată cu menirea / misiunea / scopul pentru care ai venit pe lume.

Şi, dacă e să mergem pe raţionamentul fiului meu (deşi nu prea cred că raţionează la acest capitol, ci mai mult că simte, adică face ceea ce simte), atunci înseamnă că primul pas este să afli care e talentul tău. Iar acest lucru îl poţi afla relativ uşor cu ajutorul întrebării „Ce îmi plăcea cu adevărat să fac până pe la 14 ani şi şcoala nu valoriza ceea ce făceam?”. Ia-ţi timp şi lasă mintea să îşi aducă aminte.

Apoi vezi cât de departe eşti de ceea ce poţi fi.

Apoi caută modalităţi de a trece din cine eşti acum în cine vrei să fii când îţi pui talentul în valoare. Poate ar fi bine să nu îţi dai viaţa peste cap, ci să o iei cu paşi mărunţi. Azi înveţi ceva, mâine experimentezi ceva, poimâine mai încerci altceva...

Apoi vezi cât de mult trăieşti împlinind menirea ta cu ajutorul talentului tău. Şi zi de zi amplifică acest lucru astfel încât să trăieşti în fiecare zi împlinind menirea ta şi utilizând talentul tău.

Bineînţeles, în momentul în care îţi descoperi talentul întrebarea este: „Ce eşti dispus să faci în fiecare zi pentru talentul tău? Şi pentru împlinirea misiunii tale?”. Pentru că Magic Johnson spunea: „Talentul nu este de ajuns. Cu câteva excepţii, cei mai buni jucători sunt cei care se antrenează cel mai mult.”

Cam asta-i cu talentul. Deocamdată. Pentru că ar mai fi multe de spus.

Succes!