Am primit la un moment dat o povestioară foarte drăguţă care spune foarte multe despre încercările prin care trecem.
Nu ştiu cine a scris-o.
Nu mai ştiu cine mi-a trimis-o.
Ştiu doar că toţi cei cărora le-am trimis-o au apreciat-o.
Dacă această povestioară va mişca ceva în sufletul tău, înseamnă că eşti viu / vie!
Dacă această povestioară te ambiţionează să priveşti altfel ceea ce poate veni anul viitor, atunci înseamnă că eşti pe drumul cel bun.
Lectură plăcută! În linişte! Cu răbdare!
Şi un an nou bun, pe sufletul tău!
Succes!
O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de-a 25-a aniversări de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai.
Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:"Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!"
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: „Voi nu puteţi să înţelegeţi! Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!", „Nu-mi place!", „Lasă-mă în pace!", dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!".
Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!" am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu." M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a pus în cuptor.
Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de aici!" Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu."
Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este
mult mai bine" m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot... mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează", am strigat. El doar a dat din cap si a spus: „Încă nu!".
Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?"
O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: „Uită-te la tine." Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu! Este frumoasă! Sunt frumoasă!!!”
El a vorbit blând: „Vreau să ţii minte: ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat.
Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat.
Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat.
Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă.
Dacă nu te-aş fi pus pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut.
Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine..."
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL!
Romeo
luni, 21 decembrie 2009
luni, 14 decembrie 2009
Despre Personal Talent Management
Acum câteva luni fiul meu era poliţist. Cu şapcă şi cu paletă pe care scria STOP.
Cu câteva luni înainte a fost bucătar. Împrumutase şorţul soţiei mele şi ustensilele de bucătărie din dulapul din bucătărie.
Cu câteva luni înaintea celor câteva luni de mai sus a fost pilot de curse. Şi făcea curse prin casă.
De vreo câteva luni se pare că e fotbalist şi o să îl ţină destul de mult. Îşi îmbunătăţeşte tehnica prin casă cu o minge de la IKEA care nu face zgomot (slavă Domnului) şi pe care ne pune (pe mine şi pe soţia mea) să o aruncăm şi el să apere poarta constituită de arcada uşii. Se uită la meciuri împreună cu soţia mea în timp ce eu mai citesc ceva. Şi ştie numele tuturor fotbaliştilor din principalele echipe româneşti. Şi se joacă pe Nintendo FIFA 2008. Şi dimineaţa îmi spune cât a fost scorul aseară (de parcă chiar m-ar interesa).
Îşi cultivă talentul. Are şi altele, dar acum şi-l cultivă pe acesta. Şi o face zi de zi. Clipă de clipă. E atent la tot ce înseamnă fotbal.
Cum face?
Simplu! E acolo! Pur şi simplu face ceea ce e de făcut. Trăieşte fotbalul. Pentru el nu există dialogul interior pe care noi, adulţii, îl avem („O fi bine? Dar din ce o să trăiesc? Dacă nu e bine? etc.”). Pentru el totul se desfăşoară aici şi acum. Talent + acţiune. Sau talent în acţiune, cum vrei să îi spui.
Am primit de la cineva o maximă. Este perfectă pentru fiul meul. Sună aşa: BE THE DREAM!. A zis-o John Chaney, un antrenor de basket din SUA.
Ce zici?
Ce-a făcut fiul meu?
În primul rând a testat diverse variante. Poliţist, bucătar, pilot de curse. Am uitat să spun că a speriat-o pe mama lui când i-a spus că vrea să fie şofer.
Apoi a ales. Ceea ce a simţit. Nu ceea ce a gândit, ci ceea ce a simţit.
Apoi s-a oprit acolo. Şi aprofundează. Nu ştiu cât o să îl ţină. Cred că nici nu se gândeşte la asta. Ce-i pasă? Are atâtea lucruri de făcut şi de aflat!
Probabil că la un moment dat se va opri. Ce ştiu sigur, după cum l-am „citit” este că nu se va opri niciodată din căutat. Nu are cum. Pentru că vrea prea mult să trăiască şi să se bucure de viaţă.
De ce am scris despre el?
Pentru că mi-a oferit o lecţie pe care ţi-o împărtăşesc şi ţie.
Talentul e ceea ce te animă în interiorul tău. A venit pe lume odată cu tine şi odată cu menirea / misiunea / scopul pentru care ai venit pe lume.
Şi, dacă e să mergem pe raţionamentul fiului meu (deşi nu prea cred că raţionează la acest capitol, ci mai mult că simte, adică face ceea ce simte), atunci înseamnă că primul pas este să afli care e talentul tău. Iar acest lucru îl poţi afla relativ uşor cu ajutorul întrebării „Ce îmi plăcea cu adevărat să fac până pe la 14 ani şi şcoala nu valoriza ceea ce făceam?”. Ia-ţi timp şi lasă mintea să îşi aducă aminte.
Apoi vezi cât de departe eşti de ceea ce poţi fi.
Apoi caută modalităţi de a trece din cine eşti acum în cine vrei să fii când îţi pui talentul în valoare. Poate ar fi bine să nu îţi dai viaţa peste cap, ci să o iei cu paşi mărunţi. Azi înveţi ceva, mâine experimentezi ceva, poimâine mai încerci altceva...
Apoi vezi cât de mult trăieşti împlinind menirea ta cu ajutorul talentului tău. Şi zi de zi amplifică acest lucru astfel încât să trăieşti în fiecare zi împlinind menirea ta şi utilizând talentul tău.
Bineînţeles, în momentul în care îţi descoperi talentul întrebarea este: „Ce eşti dispus să faci în fiecare zi pentru talentul tău? Şi pentru împlinirea misiunii tale?”. Pentru că Magic Johnson spunea: „Talentul nu este de ajuns. Cu câteva excepţii, cei mai buni jucători sunt cei care se antrenează cel mai mult.”
Cam asta-i cu talentul. Deocamdată. Pentru că ar mai fi multe de spus.
Succes!
Cu câteva luni înainte a fost bucătar. Împrumutase şorţul soţiei mele şi ustensilele de bucătărie din dulapul din bucătărie.
Cu câteva luni înaintea celor câteva luni de mai sus a fost pilot de curse. Şi făcea curse prin casă.
De vreo câteva luni se pare că e fotbalist şi o să îl ţină destul de mult. Îşi îmbunătăţeşte tehnica prin casă cu o minge de la IKEA care nu face zgomot (slavă Domnului) şi pe care ne pune (pe mine şi pe soţia mea) să o aruncăm şi el să apere poarta constituită de arcada uşii. Se uită la meciuri împreună cu soţia mea în timp ce eu mai citesc ceva. Şi ştie numele tuturor fotbaliştilor din principalele echipe româneşti. Şi se joacă pe Nintendo FIFA 2008. Şi dimineaţa îmi spune cât a fost scorul aseară (de parcă chiar m-ar interesa).
Îşi cultivă talentul. Are şi altele, dar acum şi-l cultivă pe acesta. Şi o face zi de zi. Clipă de clipă. E atent la tot ce înseamnă fotbal.
Cum face?
Simplu! E acolo! Pur şi simplu face ceea ce e de făcut. Trăieşte fotbalul. Pentru el nu există dialogul interior pe care noi, adulţii, îl avem („O fi bine? Dar din ce o să trăiesc? Dacă nu e bine? etc.”). Pentru el totul se desfăşoară aici şi acum. Talent + acţiune. Sau talent în acţiune, cum vrei să îi spui.
Am primit de la cineva o maximă. Este perfectă pentru fiul meul. Sună aşa: BE THE DREAM!. A zis-o John Chaney, un antrenor de basket din SUA.
Ce zici?
Ce-a făcut fiul meu?
În primul rând a testat diverse variante. Poliţist, bucătar, pilot de curse. Am uitat să spun că a speriat-o pe mama lui când i-a spus că vrea să fie şofer.
Apoi a ales. Ceea ce a simţit. Nu ceea ce a gândit, ci ceea ce a simţit.
Apoi s-a oprit acolo. Şi aprofundează. Nu ştiu cât o să îl ţină. Cred că nici nu se gândeşte la asta. Ce-i pasă? Are atâtea lucruri de făcut şi de aflat!
Probabil că la un moment dat se va opri. Ce ştiu sigur, după cum l-am „citit” este că nu se va opri niciodată din căutat. Nu are cum. Pentru că vrea prea mult să trăiască şi să se bucure de viaţă.
De ce am scris despre el?
Pentru că mi-a oferit o lecţie pe care ţi-o împărtăşesc şi ţie.
Talentul e ceea ce te animă în interiorul tău. A venit pe lume odată cu tine şi odată cu menirea / misiunea / scopul pentru care ai venit pe lume.
Şi, dacă e să mergem pe raţionamentul fiului meu (deşi nu prea cred că raţionează la acest capitol, ci mai mult că simte, adică face ceea ce simte), atunci înseamnă că primul pas este să afli care e talentul tău. Iar acest lucru îl poţi afla relativ uşor cu ajutorul întrebării „Ce îmi plăcea cu adevărat să fac până pe la 14 ani şi şcoala nu valoriza ceea ce făceam?”. Ia-ţi timp şi lasă mintea să îşi aducă aminte.
Apoi vezi cât de departe eşti de ceea ce poţi fi.
Apoi caută modalităţi de a trece din cine eşti acum în cine vrei să fii când îţi pui talentul în valoare. Poate ar fi bine să nu îţi dai viaţa peste cap, ci să o iei cu paşi mărunţi. Azi înveţi ceva, mâine experimentezi ceva, poimâine mai încerci altceva...
Apoi vezi cât de mult trăieşti împlinind menirea ta cu ajutorul talentului tău. Şi zi de zi amplifică acest lucru astfel încât să trăieşti în fiecare zi împlinind menirea ta şi utilizând talentul tău.
Bineînţeles, în momentul în care îţi descoperi talentul întrebarea este: „Ce eşti dispus să faci în fiecare zi pentru talentul tău? Şi pentru împlinirea misiunii tale?”. Pentru că Magic Johnson spunea: „Talentul nu este de ajuns. Cu câteva excepţii, cei mai buni jucători sunt cei care se antrenează cel mai mult.”
Cam asta-i cu talentul. Deocamdată. Pentru că ar mai fi multe de spus.
Succes!
marți, 8 decembrie 2009
DESPRE SFÂRŞITUL DE AN
Ai observat că de fiecare dată când se apropie sfârşitul de an mintea caută să facă o evaluare a anului ce se apropie de final?
Ai observat că, dincolo de bucuria anticipată pentru sărbători (imagini multe în minte cu brazi, cadouri, globuleţe, prieteni, mâncare, băutură etc.), mintea parcă tot caută să tragă linie şi să vadă rezultatul anului pentru a se bucura poate mai mult de sărbători?
Ai observat asta?
Foarte bine! Şi ce faci cu ceea ce observi?
Treci repede peste pentru a te bucura de sărbători sau, înainte de sărbători, te uiţi un pic în urmă, la anul care aproape trece, şi faci bilanţul?
Indiferent ce faci, fă-o! Într-un fel sau altul. Pentru că, dacă „treci repede peste”, va veni cu siguranţă un an în care vei ajunge să te scoţi pe tine însuţi din sărite suficient de tare pentru a face o schimbare. Iar dacă faci bilanţul atunci cu siguranţă anul viitor vei face mai bine anumite lucruri şi nu vei mai face altele.
Bineînţeles, poţi să foloseşti pentru BTPA (Bilanţul Tău Personal Anual) tot felul de fişe de evaluare care mai de care mai complexe. Pentru ceva simplu, ia o foaie de hârtie, împarte-o în două şi într-o parte trece „Ce a mers bine anul acesta?” şi în partea cealaltă „Ce merită să îmbunătăţesc în continuare?”. Fii sincer cu tine. Doar eşti doar tu cu tine însuţi.
Apoi, indiferent de rezultat, bucură-te de sărbători! Şi începe anul bine. Cel mai bun an de până acum.
Succes!
Romeo
Ai observat că, dincolo de bucuria anticipată pentru sărbători (imagini multe în minte cu brazi, cadouri, globuleţe, prieteni, mâncare, băutură etc.), mintea parcă tot caută să tragă linie şi să vadă rezultatul anului pentru a se bucura poate mai mult de sărbători?
Ai observat asta?
Foarte bine! Şi ce faci cu ceea ce observi?
Treci repede peste pentru a te bucura de sărbători sau, înainte de sărbători, te uiţi un pic în urmă, la anul care aproape trece, şi faci bilanţul?
Indiferent ce faci, fă-o! Într-un fel sau altul. Pentru că, dacă „treci repede peste”, va veni cu siguranţă un an în care vei ajunge să te scoţi pe tine însuţi din sărite suficient de tare pentru a face o schimbare. Iar dacă faci bilanţul atunci cu siguranţă anul viitor vei face mai bine anumite lucruri şi nu vei mai face altele.
Bineînţeles, poţi să foloseşti pentru BTPA (Bilanţul Tău Personal Anual) tot felul de fişe de evaluare care mai de care mai complexe. Pentru ceva simplu, ia o foaie de hârtie, împarte-o în două şi într-o parte trece „Ce a mers bine anul acesta?” şi în partea cealaltă „Ce merită să îmbunătăţesc în continuare?”. Fii sincer cu tine. Doar eşti doar tu cu tine însuţi.
Apoi, indiferent de rezultat, bucură-te de sărbători! Şi începe anul bine. Cel mai bun an de până acum.
Succes!
Romeo
vineri, 4 decembrie 2009
Salutare!
Vroiam doar sa spun ca o sa scriu pe blog atunci cand simt ca am ceva de spus. In rest, prefer sa lucrez cu oamenii. Stiu ca astfel blogul poate nu o sa atinga cote astronomice de vizualizare. Sunt dezvoltator de oameni, nu scriitor in sine. Asadar, atunci cand am ceva de spus, cu siguranta voi scrie pe blog. Asta ca sa nu creez asteptari nerealiste celor care sunt interesati. Si va multumesc pentru intelegere.
Romeo
Vroiam doar sa spun ca o sa scriu pe blog atunci cand simt ca am ceva de spus. In rest, prefer sa lucrez cu oamenii. Stiu ca astfel blogul poate nu o sa atinga cote astronomice de vizualizare. Sunt dezvoltator de oameni, nu scriitor in sine. Asadar, atunci cand am ceva de spus, cu siguranta voi scrie pe blog. Asta ca sa nu creez asteptari nerealiste celor care sunt interesati. Si va multumesc pentru intelegere.
Romeo
miercuri, 18 noiembrie 2009
Despre planuri de cariera
Foarte scurt astazi. Şi de impact.
Când înţelegi că posturile pe care le ocupi în viaţă merită să fie mai degrabă mijloace prin care obţii anumite lucruri decât scopuri în sine, atunci înţelegi că partea de planificare a carierei este un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa.
Când nu înţelegi asta, probabil vei alerga din post în post o viaţă întreagă şi la un moment dat te vei trezi gol pe dinăuntru. Sau nu.
Posturile pe care le ocupăm sunt importante în viaţa noastră şi nu reprezintă totul. Deşi pentru unii reprezintă totul.
Care e următorul post pe care vrei să îl ocupi? E mijloc sau scop?
Când înţelegi că posturile pe care le ocupi în viaţă merită să fie mai degrabă mijloace prin care obţii anumite lucruri decât scopuri în sine, atunci înţelegi că partea de planificare a carierei este un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa.
Când nu înţelegi asta, probabil vei alerga din post în post o viaţă întreagă şi la un moment dat te vei trezi gol pe dinăuntru. Sau nu.
Posturile pe care le ocupăm sunt importante în viaţa noastră şi nu reprezintă totul. Deşi pentru unii reprezintă totul.
Care e următorul post pe care vrei să îl ocupi? E mijloc sau scop?
marți, 10 noiembrie 2009
Despre umor
Este umitor cât de bine pot şti anumiţi oameni anumite lucruri despre tine. Şi este şi mai uimitor cât de mult ajungi la un moment dat să ţii cont de ceea ce ştiu anumiţi oameni despre tine mai bine decât ştii tu despre tine însuţi.
Nu ţi s-a întâmplat vreodată ca cineva apropiat să te recomande anumitor persoane ca având o anumită calitate pe care tu ştii că o ai, dar nu o valorifici atât de mult sau nu îţi dai seama că e atât de importantă şi că face parte din brand-ul tău personal? Nu ţi s-a întâmplat să îţi spui în minte sau să spui celorlalţi că nu e chiar aşa, în acele momente? Nu ţi s-a întâmplat?
Ei bine, mie da. Mi s-a întâmplat. Cu umorul.
Totul a pornit de la Clementina (cum nu ştiţi cine e Clementina? Am scris acum ceva vreme un articol în care spuneam cine e Clementina. Dar dacă totuşi nu ştiţi cine e, puteţi să îmi spuneţi şi vă spun cine e). De câte ori mă prezenta cuiva sau vorbea cu cei apropiaţi despre mine (asta am aflat mai târziu), le spunea că Romeo are umor. Iniţial am crezut că era vorba despre celălalt Romeo Creţu de la Facultatea de Psihologie. Apoi am crezut că era vorba despre Romeo Creţu de la Facultatea de Agronomie. Într-un final m-am dumirit că era vorba despre mine. Şi acuma îmi dau seama şi de ce zicea Clementina de mine că am umor: pentru că de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea îmi vine să râd. Nu pe seama ei, ci pe seama diverselor situaţii. Şi atunci ea a crezut că am umor.
Partea interesantă e că am început să cred şi eu. Aşa se face că la o conferinţă din weekend la care m-a invitat Andy (cum nu ştiţi cine e Andy? Andy Szekely. Nu ştiţi cine e Andy Szekely? Căutaţi pe net şi aflaţi) am râs împreună cu participanţii în mod serios vreme de vreo 4 ceasuri. Terapie prin râs. Aşa am simţit atunci.
Aşadar, morala este mai mult decât evidentă. Eu nu fac altceva decât să o amplific: ori de câte ori zice cineva ceva despre tine de bine, oricât de ciudat ţi s-ar părea, bagă la cap şi cugetă o vreme. Că e în folosul tău. Pentru că uneori cei din jurul nostru recunosc în noi ceea ce noi nu vrem să recunoaştem în noi. Pentru că nu credem. Pe când ceilalţi cred. Şi viceversa.
Nu ţi s-a întâmplat vreodată ca cineva apropiat să te recomande anumitor persoane ca având o anumită calitate pe care tu ştii că o ai, dar nu o valorifici atât de mult sau nu îţi dai seama că e atât de importantă şi că face parte din brand-ul tău personal? Nu ţi s-a întâmplat să îţi spui în minte sau să spui celorlalţi că nu e chiar aşa, în acele momente? Nu ţi s-a întâmplat?
Ei bine, mie da. Mi s-a întâmplat. Cu umorul.
Totul a pornit de la Clementina (cum nu ştiţi cine e Clementina? Am scris acum ceva vreme un articol în care spuneam cine e Clementina. Dar dacă totuşi nu ştiţi cine e, puteţi să îmi spuneţi şi vă spun cine e). De câte ori mă prezenta cuiva sau vorbea cu cei apropiaţi despre mine (asta am aflat mai târziu), le spunea că Romeo are umor. Iniţial am crezut că era vorba despre celălalt Romeo Creţu de la Facultatea de Psihologie. Apoi am crezut că era vorba despre Romeo Creţu de la Facultatea de Agronomie. Într-un final m-am dumirit că era vorba despre mine. Şi acuma îmi dau seama şi de ce zicea Clementina de mine că am umor: pentru că de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea îmi vine să râd. Nu pe seama ei, ci pe seama diverselor situaţii. Şi atunci ea a crezut că am umor.
Partea interesantă e că am început să cred şi eu. Aşa se face că la o conferinţă din weekend la care m-a invitat Andy (cum nu ştiţi cine e Andy? Andy Szekely. Nu ştiţi cine e Andy Szekely? Căutaţi pe net şi aflaţi) am râs împreună cu participanţii în mod serios vreme de vreo 4 ceasuri. Terapie prin râs. Aşa am simţit atunci.
Aşadar, morala este mai mult decât evidentă. Eu nu fac altceva decât să o amplific: ori de câte ori zice cineva ceva despre tine de bine, oricât de ciudat ţi s-ar părea, bagă la cap şi cugetă o vreme. Că e în folosul tău. Pentru că uneori cei din jurul nostru recunosc în noi ceea ce noi nu vrem să recunoaştem în noi. Pentru că nu credem. Pe când ceilalţi cred. Şi viceversa.
miercuri, 28 octombrie 2009
DESPRE MOTIVAŢIE
Directorul unei mari companii americane a fost întrebat la un moment dat câţi oameni lucrează pentru el. Răspunsul lui a fost: „Jumătate!”.
Mi-a rămas în minte acest răspuns. Da, ştiu, poate nu e despre motivaţie. Poate este despre loialitate şi integritate. Poate răspunsul este despre dedicare. Posibil.
Şi totuşi... de ceva vreme mă interesează foarte mult acest subiect: cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie? Dincolo de metode şi tehnici, programe motivaţionale şi planuri de carieră şi succesiune, dincolo de sisteme de remunerare performante, dincolo de evenimente de socializare, dincolo de branding... cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie?
Nu ştiu! Îmi pare rău. Acum, când scriu acest articol, sunt în zona de „Nu ştiu!”. Sau „Nu îmi e clar!”. Ce îi motivează pe oameni să fie alături de tine? Sau ce îi demotivează atât de mult în altă parte încât preferă să rămână cu tine?
Dacă aveţi posibile răspunsuri pe care le putem apoi pune într-un articol sub protecţia anonimatului, le aştept pe blog sau la romeo@hrd.ro.
Şi cireaşa de pe tort: în război se pare că doar o treime dintre soldaţi luptă cu adevărat. Ceilalţi mimează sau se ascund pentru a-şi salva vieţile. Să fie acelaşi lucru şi la nivel de companii?
O zi frumoasă în continuare!
Mi-a rămas în minte acest răspuns. Da, ştiu, poate nu e despre motivaţie. Poate este despre loialitate şi integritate. Poate răspunsul este despre dedicare. Posibil.
Şi totuşi... de ceva vreme mă interesează foarte mult acest subiect: cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie? Dincolo de metode şi tehnici, programe motivaţionale şi planuri de carieră şi succesiune, dincolo de sisteme de remunerare performante, dincolo de evenimente de socializare, dincolo de branding... cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie?
Nu ştiu! Îmi pare rău. Acum, când scriu acest articol, sunt în zona de „Nu ştiu!”. Sau „Nu îmi e clar!”. Ce îi motivează pe oameni să fie alături de tine? Sau ce îi demotivează atât de mult în altă parte încât preferă să rămână cu tine?
Dacă aveţi posibile răspunsuri pe care le putem apoi pune într-un articol sub protecţia anonimatului, le aştept pe blog sau la romeo@hrd.ro.
Şi cireaşa de pe tort: în război se pare că doar o treime dintre soldaţi luptă cu adevărat. Ceilalţi mimează sau se ascund pentru a-şi salva vieţile. Să fie acelaşi lucru şi la nivel de companii?
O zi frumoasă în continuare!
miercuri, 16 septembrie 2009
Despre leadership
Leadership. Nu ştiu ce să scriu despre leadership. Nu pot cuprinde în cuvinte imensitatea domeniului. Şi chiar dacă aş face-o, tot nu am putea simţi cu adevărat ce înseamnă leadership. Aşa e cu unele noţiuni. Nu le poţi explica pentru a le simţi.
Şi totuşi... Leadership-ul este despre viziune. Nu neapărat o viziune extraordinară, nemaiîntâlnită. Poate fi şi una pe termen scurt. Leadership-ul este despre „DE CE?”. De ce să facem asta şi nu altceva? Pentru că...
Leadership-ul este despre a simţi că aparţii, că faci parte din ceva măreţ. Fiecare lider autentic a transmis o viziune despre oameni şi apoi despre ce au de făcut. Mai întâi le-a arătat CINE SUNT şi apoi ce au de făcut. Şi oamenii au înţeles şi au mers mai departe. Unii dintre ei. Alţii nu. Alţii au urmat alţi lideri.
Şi tot leadership-ul este despre oameni, dincolo de toate. Pentru că un scop atins e tot pentru oameni.
Şi bineînţeles că leadership-ul este despre îndoială. Îndoiala că e posibil să greşeşti ca lider. Îndoiala că e posibil să nu fi ascultat cu atenţie vocile tale interioare. Îndoiala că mintea ta e posibil să te amăgească.
Şi, cum s-ar putea altfel, leadership-ul este despre încredere. Încredere că ceea ce e în minte va deveni cândva realitate, cu sau fără lider. Poate că acesta e cel mai interesant aspect al leadership-ului. Să crezi în ceva ce nu e şi în care oamenii au tendinţa să nu creadă. Iar tu trebuie să te convingi pe tine şi, de parcă asta nu ar fi deajuns, trebuie să îi convingi şi pe ceilalţi. Că veţi reuşi împreună. Că viziunea se va transforma în realitate.
Aşadar, VIZIUNE, OAMENI, ÎNDOIALĂ, ÎNCREDERE. Şi mai sunt şi altele. Doar că leadership-ul nu se poate înţelege. Leadership-ul SE SIMTE.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
Şi totuşi... Leadership-ul este despre viziune. Nu neapărat o viziune extraordinară, nemaiîntâlnită. Poate fi şi una pe termen scurt. Leadership-ul este despre „DE CE?”. De ce să facem asta şi nu altceva? Pentru că...
Leadership-ul este despre a simţi că aparţii, că faci parte din ceva măreţ. Fiecare lider autentic a transmis o viziune despre oameni şi apoi despre ce au de făcut. Mai întâi le-a arătat CINE SUNT şi apoi ce au de făcut. Şi oamenii au înţeles şi au mers mai departe. Unii dintre ei. Alţii nu. Alţii au urmat alţi lideri.
Şi tot leadership-ul este despre oameni, dincolo de toate. Pentru că un scop atins e tot pentru oameni.
Şi bineînţeles că leadership-ul este despre îndoială. Îndoiala că e posibil să greşeşti ca lider. Îndoiala că e posibil să nu fi ascultat cu atenţie vocile tale interioare. Îndoiala că mintea ta e posibil să te amăgească.
Şi, cum s-ar putea altfel, leadership-ul este despre încredere. Încredere că ceea ce e în minte va deveni cândva realitate, cu sau fără lider. Poate că acesta e cel mai interesant aspect al leadership-ului. Să crezi în ceva ce nu e şi în care oamenii au tendinţa să nu creadă. Iar tu trebuie să te convingi pe tine şi, de parcă asta nu ar fi deajuns, trebuie să îi convingi şi pe ceilalţi. Că veţi reuşi împreună. Că viziunea se va transforma în realitate.
Aşadar, VIZIUNE, OAMENI, ÎNDOIALĂ, ÎNCREDERE. Şi mai sunt şi altele. Doar că leadership-ul nu se poate înţelege. Leadership-ul SE SIMTE.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
marți, 1 septembrie 2009
DESPRE PLECAREA ÎN ALTĂ COMPANIE
Când pleci în altă companie, lasă trecutul în urmă! Ce a fost a fost! Oricum nu mai poţi schimba nimic. Bineînţeles că poţi fi suficient de lipsit de înţelepciune (aveam un alt termen în minte, dar îl las pentru altă dată) să „bălăcăreşti” fosta companie şi foştii şefi şi foştii colegi, dar de ce ai face-o? Crezi că vei obţine postul dorit comportându-te astfel? Oare cel care te intervievează nu va ajunge să se uite la tine şi să gândească: „Oare va spune şi despre noi acelaşi lucru când va pleca?”. Şi atunci, un gând isteţ îi va încolţi în minte: „Mai bine să nu aibă niciodată ocazia să plece de la noi!”. Cum poţi să ai ocazia să nu pleci niciodată de undeva? Exact! Ai ghicit! Să nu fi fost niciodată acolo.
Oamenii au tendinţa să plece dintr-o companie pentru că vor să obţină mai mult sau să scape de ceva. Indiferent de motiv, ţine cont de faptul că schimbarea contextului nu garantează schimbarea atitudinii şi comportamentului tău. Bineînţeles că la început noul loc de muncă ţi se va părea exotic şi chiar vei fi un pic altfel decât la fostul loc de muncă. Evită să te amăgeşti! Este doar efectul schimbării mediului, mai exact efectul exaltării, al reuşitei. Faptul că ai găsit un nou loc de muncă te face să te simţi minunat. Până ce te cam obişnuieşti şi începe să ţi se dea „arama” pe faţă. E acelaşi lucru cu relaţiile: ne încântă o altă persoană pentru că e altfel decât partenerul pe care îl avem. Mai târziu, după ce trece toată nebunia, ne dăm seama că persoana respectivă nu e nici mai bună, nici mai rea decât partenerul nostru, ci diferită. Ori noi confundasem altfel cu mai bun.
Aşadar, intrarea într-o nouă companie ar merita să fie un nou început, nu o continuare a ceea ce a fost. Atunci fă aşa! Ce a fost a fost! Normal că te doare, cum ar putea fi altfel uneori? Durerea rezolvă cumva lucrurile, te ajută în vreun fel? Poate să conştientizezi ce merită să îmbunătăţeşti în continuare. În rest, mare lucru nu face. Doar că te întoarce permanent în trecut.
Iarăşi, dacă te interesează acest aspect (pentru tine sau prietenii tăi), interesează-te pe blog. Voi mai oferi alte detalii acolo dacă mi se cer. Dacă nu, înseamnă că lecţiile sunt învăţate.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
Când pleci în altă companie, lasă trecutul în urmă! Ce a fost a fost! Oricum nu mai poţi schimba nimic. Bineînţeles că poţi fi suficient de lipsit de înţelepciune (aveam un alt termen în minte, dar îl las pentru altă dată) să „bălăcăreşti” fosta companie şi foştii şefi şi foştii colegi, dar de ce ai face-o? Crezi că vei obţine postul dorit comportându-te astfel? Oare cel care te intervievează nu va ajunge să se uite la tine şi să gândească: „Oare va spune şi despre noi acelaşi lucru când va pleca?”. Şi atunci, un gând isteţ îi va încolţi în minte: „Mai bine să nu aibă niciodată ocazia să plece de la noi!”. Cum poţi să ai ocazia să nu pleci niciodată de undeva? Exact! Ai ghicit! Să nu fi fost niciodată acolo.
Oamenii au tendinţa să plece dintr-o companie pentru că vor să obţină mai mult sau să scape de ceva. Indiferent de motiv, ţine cont de faptul că schimbarea contextului nu garantează schimbarea atitudinii şi comportamentului tău. Bineînţeles că la început noul loc de muncă ţi se va părea exotic şi chiar vei fi un pic altfel decât la fostul loc de muncă. Evită să te amăgeşti! Este doar efectul schimbării mediului, mai exact efectul exaltării, al reuşitei. Faptul că ai găsit un nou loc de muncă te face să te simţi minunat. Până ce te cam obişnuieşti şi începe să ţi se dea „arama” pe faţă. E acelaşi lucru cu relaţiile: ne încântă o altă persoană pentru că e altfel decât partenerul pe care îl avem. Mai târziu, după ce trece toată nebunia, ne dăm seama că persoana respectivă nu e nici mai bună, nici mai rea decât partenerul nostru, ci diferită. Ori noi confundasem altfel cu mai bun.
Aşadar, intrarea într-o nouă companie ar merita să fie un nou început, nu o continuare a ceea ce a fost. Atunci fă aşa! Ce a fost a fost! Normal că te doare, cum ar putea fi altfel uneori? Durerea rezolvă cumva lucrurile, te ajută în vreun fel? Poate să conştientizezi ce merită să îmbunătăţeşti în continuare. În rest, mare lucru nu face. Doar că te întoarce permanent în trecut.
Iarăşi, dacă te interesează acest aspect (pentru tine sau prietenii tăi), interesează-te pe blog. Voi mai oferi alte detalii acolo dacă mi se cer. Dacă nu, înseamnă că lecţiile sunt învăţate.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
miercuri, 19 august 2009
Maxima zilei 20 august 2009
Se spune că unde este inteligenţă multă este şi prostie multă. De fapt, sunt multe lecţii de învăţat şi de aceea există atât de multă inteligenţă.
Romeo Creţu
Romeo Creţu
marți, 18 august 2009
Maxima zilei 19 august 2009
Nu poţi urca un alt munte fără să cobori de pe cel pe care eşti deja.
Romeo Creţu
luni, 17 august 2009
Maxima zilei 17 august 2009
Evoluţia este şi într-un sens şi în celălalt. Poţi să ajungi să iubeşti mai mult sau poţi să ajungi să iubeşti mai puţin.
Romeo Creţu
joi, 13 august 2009
miercuri, 12 august 2009
marți, 11 august 2009
luni, 10 august 2009
duminică, 9 august 2009
Maxima zilei 10 august 2009
Când vrei ceva şi nu obţii este foarte probabil să nu fii încă pregătit să primeşti lucrul respectiv.
Romeo Creţu
joi, 6 august 2009
Maxima zilei 07 august 2009
Nu poţi să vezi capătul drumului dacă stai lat în mijlocul lui.
Romeo Creţu
miercuri, 5 august 2009
Maxima Zilei 6 august 2009
Nu l-am auzit niciodată pe Dumnezeu ţipând la mine! Nici măcar atunci când am fost furios pe El!
Romeo Creţu
DESPRE RELAŢIA ANGAJAT - ANGAJATOR
Relaţia angajat – angajator e foarte simplă. Procesul de dezvoltare a acestei relaţii e mai complex.
Relaţia e foarte simplă pentru că e vorba de colaborare. Şi e complexă pentru că procesul de colaborare implică foarte mulţi factori.
Uneori interesele sunt comune, dar principiile sunt diferite. Alteori principiile sunt aceleaşi, dar viziunile despre viitor sunt diferite. Alteori şi unele şi altele coincid, dar efortul este diferit.
Probabil că, pentru a avea o relaţie armonioasă, ca în familie, e important să poţi, din când în când, să te pui în pielea (sau papucii) celuilalt. Stai o vreme acolo şi vezi cum ţi se pare. Vezi cum se văd lucrurile de acolo şi, mai ales, cum se vede de acolo ceea ce faci tu.
Dacă se mişcă ceva în interiorul tău şi începi să înţelegi despre ce e vorba, atunci întoarce-te la locul tău şi fă ceea ce ai de făcut.
Dacă se mişcă ceva în interiorul tău (întotdeauna se mişcă) şi înţelegi despre ce e vorba, dar nu eşti dispus să accepţi lucrurile, atunci poate că ar fi bine să intri într-o altă relaţie.
Aşadar, intră un pic în pielea celuilalt şi fă efortul de a înţelege perspectiva celuilalt. Merită! Într-un fel sau altul.
Romeo
marți, 4 august 2009
Maxima zilei 5 august 2009
Ceea ce crezi nu are legătură cu realitatea, dar modelează realitatea în care trăieşti. Aşadar, educă-ţi mintea să creadă că totul va fi bine. Cum crezi că a ajuns să creadă că totul merge prost?
Romeo Creţu
luni, 3 august 2009
Maxima zilei 4 august 2009
Dacă vorbeşti prea mult despre ce fac / nu fac ceilalţi, atunci înseamnă că e vorba, de fapt, de ceea ce nu faci / ce faci tu. Adică este vorba despre tine.
Romeo Creţu
duminică, 2 august 2009
Ce am mai citit in ultima vreme
"Vocea mea te va însoţi" de Sidney Rosen, Editura Curtea Veche, 2008
O carte pentru toţi cu povestiri despre modul în care Milton Erickson ajuta oamenii să îşi rezolve problemele. Dacă nu ştiţi cine e Milton Erickson aflaţi din carte. Am citit-o de două ori. Fiecare va găsi în carte cel puţin o soluţie elegantă pentru problemele pe care le are. Şi chiar dacă această carte nu înlocuieşte o consiliere "live", ea oferă o idee referitoare la ce putem face pentru noi. Acolo, în intimitatea noastră.
Merită citită de mai multe ori. Din când în când. Când ai un pic de timp. Măcar o povestioară. Îţi mângâie sufletul şi te pune în mişcare. Pentru că e plină de poftă de viaţă.
O carte pentru toţi cu povestiri despre modul în care Milton Erickson ajuta oamenii să îşi rezolve problemele. Dacă nu ştiţi cine e Milton Erickson aflaţi din carte. Am citit-o de două ori. Fiecare va găsi în carte cel puţin o soluţie elegantă pentru problemele pe care le are. Şi chiar dacă această carte nu înlocuieşte o consiliere "live", ea oferă o idee referitoare la ce putem face pentru noi. Acolo, în intimitatea noastră.
Merită citită de mai multe ori. Din când în când. Când ai un pic de timp. Măcar o povestioară. Îţi mângâie sufletul şi te pune în mişcare. Pentru că e plină de poftă de viaţă.
Lectură plăcută! (cu siguranţă va fi)
Maxima zilei 03 august 2009
Viaţa nu are fundături. Întotdeauna există ieşiri. Cel puţin una.
Romeo Creţu
luni, 27 iulie 2009
Despre ce este şi ce poate fi
Osho (pentru cei care nu ştiţi cine a fost, vă îndrumă cu succes Google) a arătat la un moment dat printr-o metodă extrem de clară ce înseamnă a deveni conştient şi a schimba un comportament. Ceea ce a făcut el nu cred că funcţionează în 100% din cazuri (ar fi bine să înţelegem pe deplin acest lucru şi anume că ideea de a funcţiona în 100% din cazuri e un concept de marketing care transmite siguranţă şi generează creşteri mari de vânzări), însă în acel caz a funcţionat. Şi cred că este utilă metoda şi pentru alte lucruri pe care le facem. Hai să vă spun ce a făcut el şi apoi trec la subiectul nostru (care e un prim răspuns la feedback-urile primite).
Într-o zi a venit la Osho un domn care vroia să se lase de fumat, dar nu putea. În loc să îl bată la cap cu cât de dăunător e fumatul, Osho a aplicat un „tratament distractiv”, aşa cum am observat că aplică cei care ştiu despre ce vorbesc. I-a spus să fumeze în continuare, dar să facă tot posibilul să fie atent la tot ceea ce face. Adică, în loc să fumeze în mod automat, să conştientizeze fiecare gest pe care îl face. I-a recomandat ca pentru asta să facă toate mişcările într-un ritm mai lent, ca să rupă automatismul, în acest mod având posibilitatea să conştientizeze pe deplin ceea ce se întâmplă. Şi i-a mai spus că atunci va vedea pe deplin „prostia fumatului”. Şi se pare că acea persoană a văzut-o, devreme ce după trei luni s-a întors la Osho şi i-a spus că s-a lăsat de fumat.
De ce am povestit această povestire povestită la rându-i de Osho? Habar nu am. Pentru că pur şi simplu mi-a venit în minte în timp ce scriam. Dar... cum nimic nu este întâmplător, găsim noi din condei o explicaţie care să se potrivească acestui context. Iată explicaţia.
Vorbim despre aşteptări. Şi spuneam că
Aşteptările nu sunt obiective. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt scopuri. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt ţeluri. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt certitudini. Dar pot deveni.
Adică, dacă din când în când ne-am opri din graba noastră şi am analiza cum privim lucrurile, cum le abordăm şi cum le facem, probabil că ne-am putea da seama când aşteptăm şi când avem un obiectiv de atins, când aşteptăm minuni şi când creăm noi minuni. Probabil că, încetinind ritmul pentru a ieşi din automatismul acţiunilor curente, am putea să ne dăm seama de ceea ce facem cu adevărat şi apoi ne-am putea întreba: „Asta e ceea ce îmi doresc?”. Dacă răspunsul e „Da!”, atunci îi dăm mai departe. Dacă însă răspunsul e „Nu!”, poate că ar fi bine să facem lucrurile altfel. Nu de alta, dar făcând la fel nu schimbăm mare lucru.
Aşadar, când vorbim de aşteptări, un cuvânt potrivit asociat este „a conştientiza”. A deveni conştient de aşteptările tale, a deveni conştient că foloseşti acest cuvânt în loc să foloseşti obiective, scopuri, ţeluri. A deveni conştient că eşti într-o mare aşteptare în loc să fii într-o mare acţiune. A deveni conştient de faptul că, AICI şi ACUM, în loc să acţionezi, aştepţi. Ce? Uneori nici măcar nu ne e clar ce aşteptăm. Ironia inconştienţei! După perioade de bulversare, enervare, iritare şi alte „are”, inconştienţa în care ne trăim mare parte din viaţă începe să mi se pară amuzantă. În sensul că tindem să credem că ştim ce facem, dar noi habar nu avem. De pildă, habar nu avem ce aşteptăm uneori. Dar, e drept, suntem perseverenţi. Aşteptăm.
Două vorbe de duh înainte de un exerciţiu de conştientizare:
„Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” – Octavian Paler
„Acţiunea este mai bună.” – Proverb indian
O precizare înainte de exerciţiu:
Exersaţi exerciţiile pe care vi le ofer! Le-am primit şi eu de la alţii, de prin cărţi sau de prin auzite, le-am experimentat şi le dau mai departe. Şi scrieţi-mi despre ele, despre rezultatele pe care le-au adus pentru voi. Dar experimentaţi un exerciţiu măcar de minim 30 de ori înainte de a spune ce v-a adus vouă. Dezvoltaţi-vă celelalte lucruri de care aveţi nevoie şi pe care nu prea le găsiţi la cursurile convenţionale (poate ar merita să scriu despre asta. Am o idee în cap despre „tehnici nefolositoare uitate”): atenţia, spiritul de observare, răbdarea, perseverenţa, dorinţa de a trăi. Dacă le aveţi, foarte bine! Bravo vouă! Mare lucru nu prea mai aveţi ce face! Dacă nu le aveţi, haideţi să vedeţi cum e să le aveţi măcar preţ de câteva secunde sau minute. Până prindeţi gustul. Exersaţi!
Exerciţiul de azi se numeşte CONŞTIENTIZAREA PAŞILOR. Alege un lucru pe care îl faci zi de zi şi nu prea eşti încântat de rezultat. Ia-ţi timp şi pune pe hârtie toţi paşii pe care îi faci când faci lucrul respectiv. Totul cu cât mai mare acurateţe. Ia-ţi timp cât vrei. Nu e cursă contra cronometru (ce-i drept, exerciţiile astea lente şi de „gândire” sunt cam grele pentru cei care urmăresc în tot ce fac eficienţa. În acest caz eficienţa e dată nu de viteza cu care faci exerciţiul, ci de starea interioară pe care o ai după exerciţiu. Care nu întotdeauna e o stare plăcută. Mai ales când devii conştient de prostiile pe care le-ai făcut zi de zi, ani după ani. Parcă te loveşte ceva în frunte şi începi să te întrebi „Cum de a fost posibil? Cum de am fost orb?”. Ei, uite că se poate!). Apoi uită-te la secvenţa de paşi pe care o derulezi automat zi de zi (cu mici variaţiuni, fireşte, că şi automatul se mai plictiseşte din când în când) şi uită-te la rezultatul obţinut. Apoi vezi rezultatul pe care îl doreşti de acum încolo şi vezi ce e necesar să schimbi în secvenţa respectivă astfel încât să obţii rezultatul dorit (ştiu, nu îţi face plăcere, dar uneori e necesar să schimbi toată secvenţa. Şi cât de mult ai lucrat la ea să o perfecţionezi!). Şi, la final, că trebuie să se termine exerciţiul odată (şi articolul), pune în practică noua secvenţă. Zi de zi. Cu perseverenţă. Cu răbdare. Cu încredere. Şi adu-ţi aminte că
Atunci când urci scările, un picior atinge treapta de sus, iar celălalt vrea să părăsească treapta de jos. Dar cel de sus îl trage înainte pe cel de jos. Cu excepţia situaţiilor în care te-ai hotărât să te întorci. Sau sari treptele cu ambele picioare odată.
Într-o zi a venit la Osho un domn care vroia să se lase de fumat, dar nu putea. În loc să îl bată la cap cu cât de dăunător e fumatul, Osho a aplicat un „tratament distractiv”, aşa cum am observat că aplică cei care ştiu despre ce vorbesc. I-a spus să fumeze în continuare, dar să facă tot posibilul să fie atent la tot ceea ce face. Adică, în loc să fumeze în mod automat, să conştientizeze fiecare gest pe care îl face. I-a recomandat ca pentru asta să facă toate mişcările într-un ritm mai lent, ca să rupă automatismul, în acest mod având posibilitatea să conştientizeze pe deplin ceea ce se întâmplă. Şi i-a mai spus că atunci va vedea pe deplin „prostia fumatului”. Şi se pare că acea persoană a văzut-o, devreme ce după trei luni s-a întors la Osho şi i-a spus că s-a lăsat de fumat.
De ce am povestit această povestire povestită la rându-i de Osho? Habar nu am. Pentru că pur şi simplu mi-a venit în minte în timp ce scriam. Dar... cum nimic nu este întâmplător, găsim noi din condei o explicaţie care să se potrivească acestui context. Iată explicaţia.
Vorbim despre aşteptări. Şi spuneam că
Aşteptările nu sunt obiective. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt scopuri. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt ţeluri. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt certitudini. Dar pot deveni.
Adică, dacă din când în când ne-am opri din graba noastră şi am analiza cum privim lucrurile, cum le abordăm şi cum le facem, probabil că ne-am putea da seama când aşteptăm şi când avem un obiectiv de atins, când aşteptăm minuni şi când creăm noi minuni. Probabil că, încetinind ritmul pentru a ieşi din automatismul acţiunilor curente, am putea să ne dăm seama de ceea ce facem cu adevărat şi apoi ne-am putea întreba: „Asta e ceea ce îmi doresc?”. Dacă răspunsul e „Da!”, atunci îi dăm mai departe. Dacă însă răspunsul e „Nu!”, poate că ar fi bine să facem lucrurile altfel. Nu de alta, dar făcând la fel nu schimbăm mare lucru.
Aşadar, când vorbim de aşteptări, un cuvânt potrivit asociat este „a conştientiza”. A deveni conştient de aşteptările tale, a deveni conştient că foloseşti acest cuvânt în loc să foloseşti obiective, scopuri, ţeluri. A deveni conştient că eşti într-o mare aşteptare în loc să fii într-o mare acţiune. A deveni conştient de faptul că, AICI şi ACUM, în loc să acţionezi, aştepţi. Ce? Uneori nici măcar nu ne e clar ce aşteptăm. Ironia inconştienţei! După perioade de bulversare, enervare, iritare şi alte „are”, inconştienţa în care ne trăim mare parte din viaţă începe să mi se pară amuzantă. În sensul că tindem să credem că ştim ce facem, dar noi habar nu avem. De pildă, habar nu avem ce aşteptăm uneori. Dar, e drept, suntem perseverenţi. Aşteptăm.
Două vorbe de duh înainte de un exerciţiu de conştientizare:
„Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” – Octavian Paler
„Acţiunea este mai bună.” – Proverb indian
O precizare înainte de exerciţiu:
Exersaţi exerciţiile pe care vi le ofer! Le-am primit şi eu de la alţii, de prin cărţi sau de prin auzite, le-am experimentat şi le dau mai departe. Şi scrieţi-mi despre ele, despre rezultatele pe care le-au adus pentru voi. Dar experimentaţi un exerciţiu măcar de minim 30 de ori înainte de a spune ce v-a adus vouă. Dezvoltaţi-vă celelalte lucruri de care aveţi nevoie şi pe care nu prea le găsiţi la cursurile convenţionale (poate ar merita să scriu despre asta. Am o idee în cap despre „tehnici nefolositoare uitate”): atenţia, spiritul de observare, răbdarea, perseverenţa, dorinţa de a trăi. Dacă le aveţi, foarte bine! Bravo vouă! Mare lucru nu prea mai aveţi ce face! Dacă nu le aveţi, haideţi să vedeţi cum e să le aveţi măcar preţ de câteva secunde sau minute. Până prindeţi gustul. Exersaţi!
Exerciţiul de azi se numeşte CONŞTIENTIZAREA PAŞILOR. Alege un lucru pe care îl faci zi de zi şi nu prea eşti încântat de rezultat. Ia-ţi timp şi pune pe hârtie toţi paşii pe care îi faci când faci lucrul respectiv. Totul cu cât mai mare acurateţe. Ia-ţi timp cât vrei. Nu e cursă contra cronometru (ce-i drept, exerciţiile astea lente şi de „gândire” sunt cam grele pentru cei care urmăresc în tot ce fac eficienţa. În acest caz eficienţa e dată nu de viteza cu care faci exerciţiul, ci de starea interioară pe care o ai după exerciţiu. Care nu întotdeauna e o stare plăcută. Mai ales când devii conştient de prostiile pe care le-ai făcut zi de zi, ani după ani. Parcă te loveşte ceva în frunte şi începi să te întrebi „Cum de a fost posibil? Cum de am fost orb?”. Ei, uite că se poate!). Apoi uită-te la secvenţa de paşi pe care o derulezi automat zi de zi (cu mici variaţiuni, fireşte, că şi automatul se mai plictiseşte din când în când) şi uită-te la rezultatul obţinut. Apoi vezi rezultatul pe care îl doreşti de acum încolo şi vezi ce e necesar să schimbi în secvenţa respectivă astfel încât să obţii rezultatul dorit (ştiu, nu îţi face plăcere, dar uneori e necesar să schimbi toată secvenţa. Şi cât de mult ai lucrat la ea să o perfecţionezi!). Şi, la final, că trebuie să se termine exerciţiul odată (şi articolul), pune în practică noua secvenţă. Zi de zi. Cu perseverenţă. Cu răbdare. Cu încredere. Şi adu-ţi aminte că
Atunci când urci scările, un picior atinge treapta de sus, iar celălalt vrea să părăsească treapta de jos. Dar cel de sus îl trage înainte pe cel de jos. Cu excepţia situaţiilor în care te-ai hotărât să te întorci. Sau sari treptele cu ambele picioare odată.
Romeo
luni, 20 iulie 2009
Despre asteptari II
Am trimis newsletter-ul „Despre aşteptări” ca şi celelalte. Fără a aştepta vreun feedback. La celelalte teme nu venise nici unul. Poate că m-am obişnuit.
De data aceasta însă au venit. Şi mi-am dat seama că am deschis un subiect pe care încă nu îl stăpânesc bine pentru că nu trăiesc tot timpul fără aşteptări. Doar din când în când, din ce în ce mai des, pe măsură ce capăt experienţă.
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să trăiesc 100% din timp fără aşteptări. Îmi doresc acest lucru, dar nu ştiu dacă este posibil (probabil că, în timp, voi renunţa la dorinţă). Perfecţionistul din mine începe să priceapă că perfecţiunea lumii este altceva decât perfecţiunea închipuită de către mintea mea.
Aşadar, mulţumesc pentru feedback! Şi mulţumesc pentru că acest subiect vă interesează. Acesta este motivul pentru care am demarat acest blog în care voi scrie în perioada următoare despre aşteptări şi alte lucruri inutile. În aparenţă inutile, pentru că totul e util în această lume, într-un fel sau altul. Doar că mintea noastră refuză să priceapă acest lucru (uf, cum să scriu despre lucruri care sunt greu de trecut în cuvinte?).
Sunt multe de spus despre aşteptări, de aceea o să le iau în ordine şi, pe măsură ce discutăm, le vom lămuri pe toate. Astăzi o să fac câteva precizări pe care am reuşit să le identific prin experienţă şi care e posibil să ne ajute să înţelegem mai bine care e treaba cu aşteptările (spun „să ne ajute” pentru că am observat că repetarea unei idei te ajută să o înţelegi mai bine pentru că „pricepi” altfel lucrurile). Aşadar, să îi dăm drumul.
Spuneam în articol că în relaţionarea cu ceilalţi creăm o încrengătură de aşteptări. Ne aşteptăm ca celălalt să se comporte într-un anume fel, ne aşteptăm să facă anumite lucruri, să aibă o anumită atitudine. Şi el, nesimţitul (sau nesimţita), nu are habar de aşteptările noastre. Ceea ce generează alte aşteptări din partea noastră pentru că acum aşteptăm să se trezească naibii odată din nesimţirea care l-a/a cuprins/o şi apoi să îşi dea seama că ar fi bine să îşi modifice comportamentul sau atitudinea pentru că a greşit faţă de noi. Şi aici apare făţărnicia noastră. Dintr-o dată, nu mai e vorba de celălalt, ci de noi. De fapt, când ai aşteptări, întotdeauna este vorba despre tine şi nicidecum despre ceilalţi. Uită-te la o persoană care nu se are „pe bune” cu o altă persoană. Uită-te cu atenţie. De fapt, poţi să nu te uiţi, că nu asta e important (s-ar putea ca, în timp ce te uiţi, în loc să OBSERVI, să îţi creezi alte aşteptări legate de acea persoană pentru că, nu-i aşa, părul îi stă naşpa, ar fi bine să mai consume nişte bomboane pentru respiraţie şi, bineînţeles, ar fi cazul să nu se mai uite la tine şi să aştepte să o compătimeşti. Că doar tu poţi avea aşteptări, nu şi celălalt). Uită-te în altă parte dacă vrei. Important este să AUZI. OBSERVĂ ce spune şi vei vedea că tot ceea ce spune este despre cealaltă persoană. Niciodată despre ea. În relaţia respectivă cealaltă persoană nu are comportamentul sau atitudinea potrivite. Povestitorul este mesagerul adevărului. Şi aşa şi este. Doar că uită să spună că este mesagerul adevărului său, nu al relaţiei.
Pricepi unde bat?
Mai e un lucru care „mie însumi personal” îmi dă de gândit în ce priveşte toată mascarada pe care am clădit-o în viaţa noastră. De ce mascaradă? Pentru că vei vedea, prin aceste articole, după cât de multe principii „interesante” ne ghidăm viaţa zi de zi, într-o inconştienţă aproape totală. Ne considerăm moderni, dar avem mai multe superstiţii decât un trib din Papua Noua Guinee (locaţia asta mi-a venit în minte, nu că aş şti mare lucru despre triburile respective. Şi, la urma urmei, trebuia o comparaţie de efect care să mai demonotonizeze articolul), doar că aceste superstiţii nu sunt atât de evidente ca cele cu pisica neagră care îţi taie calea sau că preotul ţi-a ieşit în cale în ziua respectivă (săracu’ preot, nu mai are voie omul să iasă în stradă din cauza noastră). Ale noastre superstiţii sunt finuţe, drăgălaşe şi inocente, ridicate la rand de principii. Şi iată rezultatele care se văd cu ochiul liber oriunde ai merge în această lume.
Ce vroiam să spun? A, da.
Fii atent/ă! Ne conducem viaţa după trei timpuri: TRECUT, PREZENT şi VIITOR. În realitate există un singur timp şi anume ACUM. Adică PREZENT, în cazul în care te-am luat cu vorba şi nu ai făcut conexiunea cu rândul de mai sus. AICI şi ACUM, că tot suntem morţi după locaţie. Totul, dar absolut TOTUL, se întâmplă AICI şi ACUM. Trecutul a fost, viitorul încă nu este. Dar... sunt în mintea noastră. Trecutul sub formă de imagini, amintiri, reprezentări, iar viitorul sub formă de, ai ghicit, aşteptări. Bine, bine, uneori şi obiective, scopuri, ţeluri, certitudini, probabilităţi, tot tacâmul.
Pricepi unde bat?
Singurul timp „real” (dacă o fi ceva real pe lumea asta şi nu cumva totul e plăsmuirea minţii noastre – hai că te-am băgat în ceaţă rău de tot. Asta e ideea – Ameţeşte şi lămureşte. Cu cât accepţi mai mult că nu ştii nimic, cu atât afli mai multe. Dar e greu de crezut asta pentru o minte nefamiliarizată cu aceste lucruri) este ACUM. Restul e doar în mintea noastră. Cu toate acestea, ironia face ca AICI şi ACUM să fie puţin populat pentru că, nu ştiu dacă ai observat cumva, mintea te pendulează tot timpul (adică în fiece ACUM) ori în trecut, ori în viitor. Ai observat? Opreşte-te un pic din citit articolul (pentru că dacă eşti absorbit de articol eşti într-adevăr AICI şi ACUM şi nu ai cum să observi ceea ce vreau să îţi spun) şi observă unde te duce mintea. Mai eşti AICI? Nu prea cred. Decât doar dacă ai rămas cumva cu privirea pierdută pe faţa vreunui coleg sau a vreunei colege care începe să îşi dea cu mâna pe faţă neînţelegând ce se întâmplă.
Şi de aici, pe baza raţionamentului, ajungi să înţelegi că aşteptările te aruncă în viitor şi nu mai apuci să trăieşti prezentul pentru că eşti prea ocupat/ă cu viitorul. Eşti prea ocupat/ă cu ceea ce te aştepţi să fii / să faci / să ai în timp ce eşti / faci / ai. Nu te apucă râsul? Bine, ştiu, râs mânjeşte, dar nu te apucă? Atunci înseamnă că nu se mişcă nimic în tine.
Am citit în „Puterea prezentului” de Eckhart Tolle despre o tehnică foarte interesantă care „opreşte timpul” pentru că opreşte mintea. Uite ce ai de făcut: opreşte-te din citit (dar, te rog, după ce citeşti instrucţiunile, că altfel nu vei şti ce să faci) şi adresează-ţi următoarea întrebare: „Mă întreb care e următorul gând care îmi vine în minte?”. După care pur şi simplu observă ceea ce se întâmplă în mintea ta. Dă-i drumul. Calm, în linişte...
Tocmai ai experimentat, preţ de câteva secunde, trăirea lui AICI şi ACUM pentru că „ţi-ai scos mintea din minţi”. Nu a mai avut puterea să te arunce în trecut sau viitor pentru că era prea ocupată cu a găsi răspuns la o întrebare la care nu se aştepta (vezi că tot despre aşteptări e vorba?). Te-ai speriat? Foarte bine. Păi ce, crezi că merge altfel?
Dacă am trăi tot timpul cu convingerea şi încrederea că totul în această lume e perfect şi e bine, atunci nu ne-am mai crea aşteptări pentru că am şti că totul e bine. Am fi ca într-un joc în care nu contează rezultatul în puncte pentru că rezultatul este jocul în sine. Am înţelege că, indiferent ce facem, e bine. În sensul că orice lucru pe care îl facem e bun pentru noi, chiar dacă nu înţelegem despre ce e vorba. Dar noi am cam uitat să jucăm de dragul jocului şi de aceea nu înţelegem ce înseamnă să joci „de dragul jocului”. Adică , traducând, ce înseamnă să trăieşti pur şi simplu. Fără aşteptări. Pur şi simplu să trăieşti. Poţi să îţi imaginezi?
Două idei mai am şi o clarificare şi cam gata cu articolul pe ziua de azi (nu de alta, dar dacă scriu articole lungi, le citesc oamenii? Nu cumva mă pierd în neantul cuvintelor?).
Odată ce ai ajuns să ai momente în care nu mai trăieşti cu aşteptări, ci fără, să nu crezi că nu te mai apucă disperarea. Oho, şi încă cum. Pentru că începi să înţelegi, dar încă poate nu simţi. Aici e marea diferenţă (o simt pe pielea mea acut de-o vreme căci sunt încă tributar înţelegerii mai mult decât simţirii. De-aia uneori femeile nu se înţeleg cu bărbaţii şi bărbaţii nu se înţeleg cu femeile – unii înţeleg, celelalte simt. Două entităţi paralele). Până nu simţi nu ai cum să simţi nimic (de unde le scot oare?). Iar simţirea e mai reală decât înţelegerea. Înţelegerea e la nivel de concepte, idei, cuvinte. Simţirea e la nivel de emoţii, sentimente. Uită-te la tine, acum. Mai ţii minte toate ideile din acest articol? Dacă da, înseamnă că eşti mai tare decât mine. Eu nu îmi aduc aminte ce am scris câteva paragrafe mai sus. Dar ia uită-te în interiorul tău. Nu se mişcă ceva, acolo? Nu trăieşti vreo emoţie, indiferent care? Are vreun rost să o descrii în cuvinte? La ce ţi-ar folosi devreme ce e mult mai evidentă când o simţi, nu când o înţelegi? Înţelegi? Vezi? Mai real ar fi să te întreb „Simţi despre ce vorbesc?”. Dar nu-i aşa că sună „naşpa”?
Ultima idee... Dacă vrei să o apuci pe Drumul Fără Aşteptări, atunci e bine să ştii (era să scriu „atunci aşteaptă-te la...”) că rezultatele nu vin repede. Dacă pentru tine a nu avea aşteptări e chestie de luni de zile, adică îţi trebuie luni de zile în care să ajungi să trăieşti fără aşteptări, atunci înseamnă că ai aşteptări nerealiste. Lucrurile astea nu se supun „secolului vitezei” (care, apropo, s-a prelungit şi în mileniul ăsta). Lucrurile acestea nu se măsoară în luni, ci în ani. Pentru că e necesară investirea de energie zi de zi. A trăi AICI şi ACUM înseamnă a-ţi aduce aminte tot timpul că ai hotărât să trăieşti AICI şi ACUM. Fără aşteptări. Ori acest lucru nu e chiar atât de uşor de făcut având în vedere că noi nu suntem obişnuiţi cu aceste lucruri. Îmi aduc aminte când am citit pentru prima dată despre timpul prezent. Am rămas paf. Era atât de evident! Era, pentru că până atunci nu fusese. Se pare că, dincolo de toate ingredientele de care ai nevoie pentru a merge pe Drumul Fără Aşteptări, ai nevoie de trei lucruri extrem de importante (şi celelalte sunt importante, dar acestea sunt extreme, pardon, extrem de importante): motivaţie, răbdare şi perseverenţă. Motivaţie să ajungi să trăieşti fără aşteptări, perseverenţă în a face zi de zi, AICI şi ACUM ceea ce e de făcut şi răbdare să dai voie rezultatelor să apară. Pentru că nu ştiu dacă ai observat, dar suntem cam grăbiţi.
Ce obţii dacă trăieşti fără aşteptări?
- Mai mult calm şi stăpânire de sine şi încredere că indiferent ce se întâmplă, e bine pentru tine şi pentru ceilalţi
- Mai multă compasiune şi înţelegere faţă de tine şi faţă de cei din jur
- Mai multă răbdare faţă de tine şi faţă de cei din jur
Şi or mai fi şi altele pe care le vei descoperi.
Clarificarea şi închei că e târziu şi închide la articol.
Aşteptările nu sunt obiective. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt scopuri. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt ţeluri. Dar pot fi.
Aşteptările nu sunt certitudini. Dar pot deveni.
Ce vreau să spun? A avea un obiectiv înseamnă a avea o ţintă în viitor şi gata. Ai setat ţinta, ştii că vei ajunge (sau nu) şi faci AICI şi ACUM (de fapt, în fiecare AICI şi ACUM de AICI şi ACUM până când îţi atingi obiectivul – sau nu) ceea ce e de făcut. Simplu ca bună ziua. Nu mai stai să aştepţi, ci faci (uf, uneori îmi e greu să exprim în cuvinte starea de a nu avea aşteptări. De aceea, te rog, ai răbdare şi experimentează şi vei vedea rezultatele. Te rog...). Pur şi simplu.
Ce faci dacă nu îţi atingi obiectivul? Păi de unde să ştiu eu ce o să faci? Probabil că vei seta un alt obiectiv, că doar nu vei rămâne acolo unde nu ţi-ai atins obiectivul.
Hai să îţi dau şi un exerciţiu care pe mine mă ajută foarte mult. Îţi voi mai da şi altele, cu condiţia să le experimentezi şi să împărtăşim împreună rezultatele. Exerciţiul de azi se numeşte OBSERVĂ CE AUZI. Şi se face aşa:
Du-te în parc. Oricare parc. Aşează-te pe o bancă. Oricare bancă. Departe de oameni (şi de porumbei, dacă nu vrei să pleci pictat). Şi ascultă ce e în jur. Pur şi simplu fă tot posibilul să asculţi ceea ce asculţi. Probabil că nu te vei putea concentra minute în sir, dar câteva secunde tot o vei putea face. Cu siguranţă. Când simţi că mintea te duce aiurea, întoarce-te la ceea ce auzi. Pur şi simplu auzi ceea ce auzi. Şi vezi cum te simţi apoi. Stai cât vrei pe bancă. În parc. Departe de oameni. Ascultă. Pur şi simplu ascultă. Şi simte apoi ceea ce simţi.
Săptămâna viitoare răspund la câteva întrebări pe care le-am primit când am trimis newsletter-ul despre aşteptări. Dacă nu cumva am răspuns deja. Întrebări pertinente.
Despre asteptari I
Acest articol l-am trimis prin newsletter-ul HRD acum două săptămâni. Continuarea lui şi răspunsurile la întrebările primite sunt pe blog sau urmează să fie.
DESPRE AŞTEPTĂRI
Un doctor din SUA, expert în problematica stresului, a fost întrebat odată cum poate un om să elimine stresul din viaţa sa. Răspunsul doctorului a fost dezarmant de simplu: „Nu vă creaţi aşteptări!”. Adică să trăim fără a aştepta să se întâmple ceva.
Mă uit la relaţiile umane pentru că sunt fascinat în ultima vreme de asta (am o provocare majoră în viaţa mea şi mă interesează să aflu cum o gestionez). Avem o încrengătură de relaţii umane, dar încrengătura de aşteptări pe care le avem faţă de ceilalţi este şi mai mare. Relaţiile nu se mai desfăşoară în funcţie de cine suntem noi şi cine sunt ceilalţi, ci în funcţie de aşteptările pe care le avem faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Aşa am fost învăţaţi de mici, dar asta nu înseamnă că nu putem schimba lucrurile.
Aşadar, lasă aşteptările deoparte. Învaţă să iei lucrurile aşa cum sunt. Cum îţi dai seama că faci asta? În momentul în care, orice se întâmplă, adică orice rezultat obţii din acţiune tale şi relaţionarea cu ceilalţi, consideri că e bine. Zen? Da! Ciudat? Cu siguranţă! Exact aşa cum unui practicant zen i se pare ciudat modul în care ne comportăm noi.
Vrei să faci asta? Nu ştii cum? Întreabă-mă şi dacă sunt mai mulţi interesaţi deschidem o serie de articole pe tema asta. Ştiu câteva tehnici extraordinare care te fac să vezi lucrurile cu alţi ochi. Bineînţeles că nu trebuie să mă crezi pe cuvânt! De ce ai face-o? Poate nici nu m-ai văzut vreodată. Mă ştii doar din articole.
Doar scrie-mi dacă eşti interesat de acest subiect şi vedem mai departe cum facem.
Romeo
Abonați-vă la:
Postări (Atom)