Salutare tuturor!
Spuneam anul trecut ca nu o sa mai intru pe blog sa scriu decat daca am ceva interesant de spus.
Ma bucur ca m-am tinut de cuvant!
M-am intors cu lucruri interesante pe care abia astept sa le pun aici. Doar pentru cunoscatori!
Nu imi iau angajamentul ca o sa scriu des pentru ca nu e cazul sa imi iau astfel de angajamente. Citeam intr-o carte sa nu faci niciodata promisiuni pentru ca nu stii ce va fi maine. Si atunci daca nu stii cum poti sa promiti? Mi-a placut ideea, cred ca are legatura cu firea mea de a nu-si asuma responsabilitati inutile (folosesc "inutile" in lipsa de alt cuvant mai potrivit).
Pana voi scrie ceva, va doresc toate cele de folos sufletului in noul an. Asa cum zicea un duhovnic de-al nostru: "Mai da-ne Doamne si boala!". Ca boala smereste omul si il face sa se intoarca la Sursa (sau cum vreti sa ii spuneti).
Inchei cu ceea ce a zis Buddha (si cred ca stia la ce se refera, cel putin asa imi face impresia): "Drumul se parcurge mergand".
Toate cele de folos!
Romeo
vineri, 21 ianuarie 2011
luni, 8 februarie 2010
Despre noul an
Am auzit multe despre noul an. Adică despre 2010. Am auzit multe pe care le auzisem şi anul trecut.
Unii spun că va fi mai greu. Şi sunt convinşi de asta.
Alţii spun că va fi mai bine. Şi sunt şi ei convinşi de asta.
Alţii spun că la început va fi mai rău şi apoi va fi mai bine. Şi şi ei sunt foarte convinşi de asta.
Adevărul este că, de fapt, nimeni nu ştie cu exactitate cum va fi.
Şi, devreme ce nimeni nu ştie cu exactitate cum va fi, înseamnă că poate fi orice.
Pentru că poate fi orice, înseamnă că poate fi orice vrei tu.
Şi pentru că poate fi orice vrei tu, înseamnă că, în cea mai mare măsură, anul acesta va fi cum vrei tu.
Şi pentru că va fi cum vrei tu, înseamnă că tot ceea ce ai de făcut este să vrei cum vrei şi să faci zi de zi ceea ce ai de făcut. Fără să îţi pese prea mult cum va fi. Pentru că nu ştii cum va fi.
Ce ştiu e că atunci când faci ceea ce e de făcut, obţii ceea ce vrei să obţii.
În rest, nu prea ştiu mare lucru. Şi poate că nici nu e nevoie să ştiu.
Ceea ce ştiu e că am ceva de făcut. În fiecare zi. Zi de zi.
Unii spun că va fi mai greu. Şi sunt convinşi de asta.
Alţii spun că va fi mai bine. Şi sunt şi ei convinşi de asta.
Alţii spun că la început va fi mai rău şi apoi va fi mai bine. Şi şi ei sunt foarte convinşi de asta.
Adevărul este că, de fapt, nimeni nu ştie cu exactitate cum va fi.
Şi, devreme ce nimeni nu ştie cu exactitate cum va fi, înseamnă că poate fi orice.
Pentru că poate fi orice, înseamnă că poate fi orice vrei tu.
Şi pentru că poate fi orice vrei tu, înseamnă că, în cea mai mare măsură, anul acesta va fi cum vrei tu.
Şi pentru că va fi cum vrei tu, înseamnă că tot ceea ce ai de făcut este să vrei cum vrei şi să faci zi de zi ceea ce ai de făcut. Fără să îţi pese prea mult cum va fi. Pentru că nu ştii cum va fi.
Ce ştiu e că atunci când faci ceea ce e de făcut, obţii ceea ce vrei să obţii.
În rest, nu prea ştiu mare lucru. Şi poate că nici nu e nevoie să ştiu.
Ceea ce ştiu e că am ceva de făcut. În fiecare zi. Zi de zi.
luni, 21 decembrie 2009
Pentru început de an
Am primit la un moment dat o povestioară foarte drăguţă care spune foarte multe despre încercările prin care trecem.
Nu ştiu cine a scris-o.
Nu mai ştiu cine mi-a trimis-o.
Ştiu doar că toţi cei cărora le-am trimis-o au apreciat-o.
Dacă această povestioară va mişca ceva în sufletul tău, înseamnă că eşti viu / vie!
Dacă această povestioară te ambiţionează să priveşti altfel ceea ce poate veni anul viitor, atunci înseamnă că eşti pe drumul cel bun.
Lectură plăcută! În linişte! Cu răbdare!
Şi un an nou bun, pe sufletul tău!
Succes!
O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de-a 25-a aniversări de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai.
Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:"Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!"
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: „Voi nu puteţi să înţelegeţi! Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!", „Nu-mi place!", „Lasă-mă în pace!", dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!".
Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!" am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu." M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a pus în cuptor.
Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de aici!" Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu."
Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este
mult mai bine" m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot... mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează", am strigat. El doar a dat din cap si a spus: „Încă nu!".
Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?"
O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: „Uită-te la tine." Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu! Este frumoasă! Sunt frumoasă!!!”
El a vorbit blând: „Vreau să ţii minte: ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat.
Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat.
Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat.
Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă.
Dacă nu te-aş fi pus pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut.
Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine..."
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL!
Romeo
Nu ştiu cine a scris-o.
Nu mai ştiu cine mi-a trimis-o.
Ştiu doar că toţi cei cărora le-am trimis-o au apreciat-o.
Dacă această povestioară va mişca ceva în sufletul tău, înseamnă că eşti viu / vie!
Dacă această povestioară te ambiţionează să priveşti altfel ceea ce poate veni anul viitor, atunci înseamnă că eşti pe drumul cel bun.
Lectură plăcută! În linişte! Cu răbdare!
Şi un an nou bun, pe sufletul tău!
Succes!
O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de-a 25-a aniversări de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai.
Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:"Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!"
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: „Voi nu puteţi să înţelegeţi! Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!", „Nu-mi place!", „Lasă-mă în pace!", dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!".
Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!" am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu." M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a pus în cuptor.
Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de aici!" Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu."
Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este
mult mai bine" m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot... mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează", am strigat. El doar a dat din cap si a spus: „Încă nu!".
Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?"
O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: „Uită-te la tine." Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu! Este frumoasă! Sunt frumoasă!!!”
El a vorbit blând: „Vreau să ţii minte: ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat.
Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat.
Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat.
Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă.
Dacă nu te-aş fi pus pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut.
Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine..."
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL!
Romeo
luni, 14 decembrie 2009
Despre Personal Talent Management
Acum câteva luni fiul meu era poliţist. Cu şapcă şi cu paletă pe care scria STOP.
Cu câteva luni înainte a fost bucătar. Împrumutase şorţul soţiei mele şi ustensilele de bucătărie din dulapul din bucătărie.
Cu câteva luni înaintea celor câteva luni de mai sus a fost pilot de curse. Şi făcea curse prin casă.
De vreo câteva luni se pare că e fotbalist şi o să îl ţină destul de mult. Îşi îmbunătăţeşte tehnica prin casă cu o minge de la IKEA care nu face zgomot (slavă Domnului) şi pe care ne pune (pe mine şi pe soţia mea) să o aruncăm şi el să apere poarta constituită de arcada uşii. Se uită la meciuri împreună cu soţia mea în timp ce eu mai citesc ceva. Şi ştie numele tuturor fotbaliştilor din principalele echipe româneşti. Şi se joacă pe Nintendo FIFA 2008. Şi dimineaţa îmi spune cât a fost scorul aseară (de parcă chiar m-ar interesa).
Îşi cultivă talentul. Are şi altele, dar acum şi-l cultivă pe acesta. Şi o face zi de zi. Clipă de clipă. E atent la tot ce înseamnă fotbal.
Cum face?
Simplu! E acolo! Pur şi simplu face ceea ce e de făcut. Trăieşte fotbalul. Pentru el nu există dialogul interior pe care noi, adulţii, îl avem („O fi bine? Dar din ce o să trăiesc? Dacă nu e bine? etc.”). Pentru el totul se desfăşoară aici şi acum. Talent + acţiune. Sau talent în acţiune, cum vrei să îi spui.
Am primit de la cineva o maximă. Este perfectă pentru fiul meul. Sună aşa: BE THE DREAM!. A zis-o John Chaney, un antrenor de basket din SUA.
Ce zici?
Ce-a făcut fiul meu?
În primul rând a testat diverse variante. Poliţist, bucătar, pilot de curse. Am uitat să spun că a speriat-o pe mama lui când i-a spus că vrea să fie şofer.
Apoi a ales. Ceea ce a simţit. Nu ceea ce a gândit, ci ceea ce a simţit.
Apoi s-a oprit acolo. Şi aprofundează. Nu ştiu cât o să îl ţină. Cred că nici nu se gândeşte la asta. Ce-i pasă? Are atâtea lucruri de făcut şi de aflat!
Probabil că la un moment dat se va opri. Ce ştiu sigur, după cum l-am „citit” este că nu se va opri niciodată din căutat. Nu are cum. Pentru că vrea prea mult să trăiască şi să se bucure de viaţă.
De ce am scris despre el?
Pentru că mi-a oferit o lecţie pe care ţi-o împărtăşesc şi ţie.
Talentul e ceea ce te animă în interiorul tău. A venit pe lume odată cu tine şi odată cu menirea / misiunea / scopul pentru care ai venit pe lume.
Şi, dacă e să mergem pe raţionamentul fiului meu (deşi nu prea cred că raţionează la acest capitol, ci mai mult că simte, adică face ceea ce simte), atunci înseamnă că primul pas este să afli care e talentul tău. Iar acest lucru îl poţi afla relativ uşor cu ajutorul întrebării „Ce îmi plăcea cu adevărat să fac până pe la 14 ani şi şcoala nu valoriza ceea ce făceam?”. Ia-ţi timp şi lasă mintea să îşi aducă aminte.
Apoi vezi cât de departe eşti de ceea ce poţi fi.
Apoi caută modalităţi de a trece din cine eşti acum în cine vrei să fii când îţi pui talentul în valoare. Poate ar fi bine să nu îţi dai viaţa peste cap, ci să o iei cu paşi mărunţi. Azi înveţi ceva, mâine experimentezi ceva, poimâine mai încerci altceva...
Apoi vezi cât de mult trăieşti împlinind menirea ta cu ajutorul talentului tău. Şi zi de zi amplifică acest lucru astfel încât să trăieşti în fiecare zi împlinind menirea ta şi utilizând talentul tău.
Bineînţeles, în momentul în care îţi descoperi talentul întrebarea este: „Ce eşti dispus să faci în fiecare zi pentru talentul tău? Şi pentru împlinirea misiunii tale?”. Pentru că Magic Johnson spunea: „Talentul nu este de ajuns. Cu câteva excepţii, cei mai buni jucători sunt cei care se antrenează cel mai mult.”
Cam asta-i cu talentul. Deocamdată. Pentru că ar mai fi multe de spus.
Succes!
Cu câteva luni înainte a fost bucătar. Împrumutase şorţul soţiei mele şi ustensilele de bucătărie din dulapul din bucătărie.
Cu câteva luni înaintea celor câteva luni de mai sus a fost pilot de curse. Şi făcea curse prin casă.
De vreo câteva luni se pare că e fotbalist şi o să îl ţină destul de mult. Îşi îmbunătăţeşte tehnica prin casă cu o minge de la IKEA care nu face zgomot (slavă Domnului) şi pe care ne pune (pe mine şi pe soţia mea) să o aruncăm şi el să apere poarta constituită de arcada uşii. Se uită la meciuri împreună cu soţia mea în timp ce eu mai citesc ceva. Şi ştie numele tuturor fotbaliştilor din principalele echipe româneşti. Şi se joacă pe Nintendo FIFA 2008. Şi dimineaţa îmi spune cât a fost scorul aseară (de parcă chiar m-ar interesa).
Îşi cultivă talentul. Are şi altele, dar acum şi-l cultivă pe acesta. Şi o face zi de zi. Clipă de clipă. E atent la tot ce înseamnă fotbal.
Cum face?
Simplu! E acolo! Pur şi simplu face ceea ce e de făcut. Trăieşte fotbalul. Pentru el nu există dialogul interior pe care noi, adulţii, îl avem („O fi bine? Dar din ce o să trăiesc? Dacă nu e bine? etc.”). Pentru el totul se desfăşoară aici şi acum. Talent + acţiune. Sau talent în acţiune, cum vrei să îi spui.
Am primit de la cineva o maximă. Este perfectă pentru fiul meul. Sună aşa: BE THE DREAM!. A zis-o John Chaney, un antrenor de basket din SUA.
Ce zici?
Ce-a făcut fiul meu?
În primul rând a testat diverse variante. Poliţist, bucătar, pilot de curse. Am uitat să spun că a speriat-o pe mama lui când i-a spus că vrea să fie şofer.
Apoi a ales. Ceea ce a simţit. Nu ceea ce a gândit, ci ceea ce a simţit.
Apoi s-a oprit acolo. Şi aprofundează. Nu ştiu cât o să îl ţină. Cred că nici nu se gândeşte la asta. Ce-i pasă? Are atâtea lucruri de făcut şi de aflat!
Probabil că la un moment dat se va opri. Ce ştiu sigur, după cum l-am „citit” este că nu se va opri niciodată din căutat. Nu are cum. Pentru că vrea prea mult să trăiască şi să se bucure de viaţă.
De ce am scris despre el?
Pentru că mi-a oferit o lecţie pe care ţi-o împărtăşesc şi ţie.
Talentul e ceea ce te animă în interiorul tău. A venit pe lume odată cu tine şi odată cu menirea / misiunea / scopul pentru care ai venit pe lume.
Şi, dacă e să mergem pe raţionamentul fiului meu (deşi nu prea cred că raţionează la acest capitol, ci mai mult că simte, adică face ceea ce simte), atunci înseamnă că primul pas este să afli care e talentul tău. Iar acest lucru îl poţi afla relativ uşor cu ajutorul întrebării „Ce îmi plăcea cu adevărat să fac până pe la 14 ani şi şcoala nu valoriza ceea ce făceam?”. Ia-ţi timp şi lasă mintea să îşi aducă aminte.
Apoi vezi cât de departe eşti de ceea ce poţi fi.
Apoi caută modalităţi de a trece din cine eşti acum în cine vrei să fii când îţi pui talentul în valoare. Poate ar fi bine să nu îţi dai viaţa peste cap, ci să o iei cu paşi mărunţi. Azi înveţi ceva, mâine experimentezi ceva, poimâine mai încerci altceva...
Apoi vezi cât de mult trăieşti împlinind menirea ta cu ajutorul talentului tău. Şi zi de zi amplifică acest lucru astfel încât să trăieşti în fiecare zi împlinind menirea ta şi utilizând talentul tău.
Bineînţeles, în momentul în care îţi descoperi talentul întrebarea este: „Ce eşti dispus să faci în fiecare zi pentru talentul tău? Şi pentru împlinirea misiunii tale?”. Pentru că Magic Johnson spunea: „Talentul nu este de ajuns. Cu câteva excepţii, cei mai buni jucători sunt cei care se antrenează cel mai mult.”
Cam asta-i cu talentul. Deocamdată. Pentru că ar mai fi multe de spus.
Succes!
marți, 8 decembrie 2009
DESPRE SFÂRŞITUL DE AN
Ai observat că de fiecare dată când se apropie sfârşitul de an mintea caută să facă o evaluare a anului ce se apropie de final?
Ai observat că, dincolo de bucuria anticipată pentru sărbători (imagini multe în minte cu brazi, cadouri, globuleţe, prieteni, mâncare, băutură etc.), mintea parcă tot caută să tragă linie şi să vadă rezultatul anului pentru a se bucura poate mai mult de sărbători?
Ai observat asta?
Foarte bine! Şi ce faci cu ceea ce observi?
Treci repede peste pentru a te bucura de sărbători sau, înainte de sărbători, te uiţi un pic în urmă, la anul care aproape trece, şi faci bilanţul?
Indiferent ce faci, fă-o! Într-un fel sau altul. Pentru că, dacă „treci repede peste”, va veni cu siguranţă un an în care vei ajunge să te scoţi pe tine însuţi din sărite suficient de tare pentru a face o schimbare. Iar dacă faci bilanţul atunci cu siguranţă anul viitor vei face mai bine anumite lucruri şi nu vei mai face altele.
Bineînţeles, poţi să foloseşti pentru BTPA (Bilanţul Tău Personal Anual) tot felul de fişe de evaluare care mai de care mai complexe. Pentru ceva simplu, ia o foaie de hârtie, împarte-o în două şi într-o parte trece „Ce a mers bine anul acesta?” şi în partea cealaltă „Ce merită să îmbunătăţesc în continuare?”. Fii sincer cu tine. Doar eşti doar tu cu tine însuţi.
Apoi, indiferent de rezultat, bucură-te de sărbători! Şi începe anul bine. Cel mai bun an de până acum.
Succes!
Romeo
Ai observat că, dincolo de bucuria anticipată pentru sărbători (imagini multe în minte cu brazi, cadouri, globuleţe, prieteni, mâncare, băutură etc.), mintea parcă tot caută să tragă linie şi să vadă rezultatul anului pentru a se bucura poate mai mult de sărbători?
Ai observat asta?
Foarte bine! Şi ce faci cu ceea ce observi?
Treci repede peste pentru a te bucura de sărbători sau, înainte de sărbători, te uiţi un pic în urmă, la anul care aproape trece, şi faci bilanţul?
Indiferent ce faci, fă-o! Într-un fel sau altul. Pentru că, dacă „treci repede peste”, va veni cu siguranţă un an în care vei ajunge să te scoţi pe tine însuţi din sărite suficient de tare pentru a face o schimbare. Iar dacă faci bilanţul atunci cu siguranţă anul viitor vei face mai bine anumite lucruri şi nu vei mai face altele.
Bineînţeles, poţi să foloseşti pentru BTPA (Bilanţul Tău Personal Anual) tot felul de fişe de evaluare care mai de care mai complexe. Pentru ceva simplu, ia o foaie de hârtie, împarte-o în două şi într-o parte trece „Ce a mers bine anul acesta?” şi în partea cealaltă „Ce merită să îmbunătăţesc în continuare?”. Fii sincer cu tine. Doar eşti doar tu cu tine însuţi.
Apoi, indiferent de rezultat, bucură-te de sărbători! Şi începe anul bine. Cel mai bun an de până acum.
Succes!
Romeo
vineri, 4 decembrie 2009
Salutare!
Vroiam doar sa spun ca o sa scriu pe blog atunci cand simt ca am ceva de spus. In rest, prefer sa lucrez cu oamenii. Stiu ca astfel blogul poate nu o sa atinga cote astronomice de vizualizare. Sunt dezvoltator de oameni, nu scriitor in sine. Asadar, atunci cand am ceva de spus, cu siguranta voi scrie pe blog. Asta ca sa nu creez asteptari nerealiste celor care sunt interesati. Si va multumesc pentru intelegere.
Romeo
Vroiam doar sa spun ca o sa scriu pe blog atunci cand simt ca am ceva de spus. In rest, prefer sa lucrez cu oamenii. Stiu ca astfel blogul poate nu o sa atinga cote astronomice de vizualizare. Sunt dezvoltator de oameni, nu scriitor in sine. Asadar, atunci cand am ceva de spus, cu siguranta voi scrie pe blog. Asta ca sa nu creez asteptari nerealiste celor care sunt interesati. Si va multumesc pentru intelegere.
Romeo
miercuri, 18 noiembrie 2009
Despre planuri de cariera
Foarte scurt astazi. Şi de impact.
Când înţelegi că posturile pe care le ocupi în viaţă merită să fie mai degrabă mijloace prin care obţii anumite lucruri decât scopuri în sine, atunci înţelegi că partea de planificare a carierei este un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa.
Când nu înţelegi asta, probabil vei alerga din post în post o viaţă întreagă şi la un moment dat te vei trezi gol pe dinăuntru. Sau nu.
Posturile pe care le ocupăm sunt importante în viaţa noastră şi nu reprezintă totul. Deşi pentru unii reprezintă totul.
Care e următorul post pe care vrei să îl ocupi? E mijloc sau scop?
Când înţelegi că posturile pe care le ocupi în viaţă merită să fie mai degrabă mijloace prin care obţii anumite lucruri decât scopuri în sine, atunci înţelegi că partea de planificare a carierei este un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa.
Când nu înţelegi asta, probabil vei alerga din post în post o viaţă întreagă şi la un moment dat te vei trezi gol pe dinăuntru. Sau nu.
Posturile pe care le ocupăm sunt importante în viaţa noastră şi nu reprezintă totul. Deşi pentru unii reprezintă totul.
Care e următorul post pe care vrei să îl ocupi? E mijloc sau scop?
marți, 10 noiembrie 2009
Despre umor
Este umitor cât de bine pot şti anumiţi oameni anumite lucruri despre tine. Şi este şi mai uimitor cât de mult ajungi la un moment dat să ţii cont de ceea ce ştiu anumiţi oameni despre tine mai bine decât ştii tu despre tine însuţi.
Nu ţi s-a întâmplat vreodată ca cineva apropiat să te recomande anumitor persoane ca având o anumită calitate pe care tu ştii că o ai, dar nu o valorifici atât de mult sau nu îţi dai seama că e atât de importantă şi că face parte din brand-ul tău personal? Nu ţi s-a întâmplat să îţi spui în minte sau să spui celorlalţi că nu e chiar aşa, în acele momente? Nu ţi s-a întâmplat?
Ei bine, mie da. Mi s-a întâmplat. Cu umorul.
Totul a pornit de la Clementina (cum nu ştiţi cine e Clementina? Am scris acum ceva vreme un articol în care spuneam cine e Clementina. Dar dacă totuşi nu ştiţi cine e, puteţi să îmi spuneţi şi vă spun cine e). De câte ori mă prezenta cuiva sau vorbea cu cei apropiaţi despre mine (asta am aflat mai târziu), le spunea că Romeo are umor. Iniţial am crezut că era vorba despre celălalt Romeo Creţu de la Facultatea de Psihologie. Apoi am crezut că era vorba despre Romeo Creţu de la Facultatea de Agronomie. Într-un final m-am dumirit că era vorba despre mine. Şi acuma îmi dau seama şi de ce zicea Clementina de mine că am umor: pentru că de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea îmi vine să râd. Nu pe seama ei, ci pe seama diverselor situaţii. Şi atunci ea a crezut că am umor.
Partea interesantă e că am început să cred şi eu. Aşa se face că la o conferinţă din weekend la care m-a invitat Andy (cum nu ştiţi cine e Andy? Andy Szekely. Nu ştiţi cine e Andy Szekely? Căutaţi pe net şi aflaţi) am râs împreună cu participanţii în mod serios vreme de vreo 4 ceasuri. Terapie prin râs. Aşa am simţit atunci.
Aşadar, morala este mai mult decât evidentă. Eu nu fac altceva decât să o amplific: ori de câte ori zice cineva ceva despre tine de bine, oricât de ciudat ţi s-ar părea, bagă la cap şi cugetă o vreme. Că e în folosul tău. Pentru că uneori cei din jurul nostru recunosc în noi ceea ce noi nu vrem să recunoaştem în noi. Pentru că nu credem. Pe când ceilalţi cred. Şi viceversa.
Nu ţi s-a întâmplat vreodată ca cineva apropiat să te recomande anumitor persoane ca având o anumită calitate pe care tu ştii că o ai, dar nu o valorifici atât de mult sau nu îţi dai seama că e atât de importantă şi că face parte din brand-ul tău personal? Nu ţi s-a întâmplat să îţi spui în minte sau să spui celorlalţi că nu e chiar aşa, în acele momente? Nu ţi s-a întâmplat?
Ei bine, mie da. Mi s-a întâmplat. Cu umorul.
Totul a pornit de la Clementina (cum nu ştiţi cine e Clementina? Am scris acum ceva vreme un articol în care spuneam cine e Clementina. Dar dacă totuşi nu ştiţi cine e, puteţi să îmi spuneţi şi vă spun cine e). De câte ori mă prezenta cuiva sau vorbea cu cei apropiaţi despre mine (asta am aflat mai târziu), le spunea că Romeo are umor. Iniţial am crezut că era vorba despre celălalt Romeo Creţu de la Facultatea de Psihologie. Apoi am crezut că era vorba despre Romeo Creţu de la Facultatea de Agronomie. Într-un final m-am dumirit că era vorba despre mine. Şi acuma îmi dau seama şi de ce zicea Clementina de mine că am umor: pentru că de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea îmi vine să râd. Nu pe seama ei, ci pe seama diverselor situaţii. Şi atunci ea a crezut că am umor.
Partea interesantă e că am început să cred şi eu. Aşa se face că la o conferinţă din weekend la care m-a invitat Andy (cum nu ştiţi cine e Andy? Andy Szekely. Nu ştiţi cine e Andy Szekely? Căutaţi pe net şi aflaţi) am râs împreună cu participanţii în mod serios vreme de vreo 4 ceasuri. Terapie prin râs. Aşa am simţit atunci.
Aşadar, morala este mai mult decât evidentă. Eu nu fac altceva decât să o amplific: ori de câte ori zice cineva ceva despre tine de bine, oricât de ciudat ţi s-ar părea, bagă la cap şi cugetă o vreme. Că e în folosul tău. Pentru că uneori cei din jurul nostru recunosc în noi ceea ce noi nu vrem să recunoaştem în noi. Pentru că nu credem. Pe când ceilalţi cred. Şi viceversa.
miercuri, 28 octombrie 2009
DESPRE MOTIVAŢIE
Directorul unei mari companii americane a fost întrebat la un moment dat câţi oameni lucrează pentru el. Răspunsul lui a fost: „Jumătate!”.
Mi-a rămas în minte acest răspuns. Da, ştiu, poate nu e despre motivaţie. Poate este despre loialitate şi integritate. Poate răspunsul este despre dedicare. Posibil.
Şi totuşi... de ceva vreme mă interesează foarte mult acest subiect: cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie? Dincolo de metode şi tehnici, programe motivaţionale şi planuri de carieră şi succesiune, dincolo de sisteme de remunerare performante, dincolo de evenimente de socializare, dincolo de branding... cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie?
Nu ştiu! Îmi pare rău. Acum, când scriu acest articol, sunt în zona de „Nu ştiu!”. Sau „Nu îmi e clar!”. Ce îi motivează pe oameni să fie alături de tine? Sau ce îi demotivează atât de mult în altă parte încât preferă să rămână cu tine?
Dacă aveţi posibile răspunsuri pe care le putem apoi pune într-un articol sub protecţia anonimatului, le aştept pe blog sau la romeo@hrd.ro.
Şi cireaşa de pe tort: în război se pare că doar o treime dintre soldaţi luptă cu adevărat. Ceilalţi mimează sau se ascund pentru a-şi salva vieţile. Să fie acelaşi lucru şi la nivel de companii?
O zi frumoasă în continuare!
Mi-a rămas în minte acest răspuns. Da, ştiu, poate nu e despre motivaţie. Poate este despre loialitate şi integritate. Poate răspunsul este despre dedicare. Posibil.
Şi totuşi... de ceva vreme mă interesează foarte mult acest subiect: cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie? Dincolo de metode şi tehnici, programe motivaţionale şi planuri de carieră şi succesiune, dincolo de sisteme de remunerare performante, dincolo de evenimente de socializare, dincolo de branding... cum îi faci pe oameni să rezoneze cu tine ca şi companie?
Nu ştiu! Îmi pare rău. Acum, când scriu acest articol, sunt în zona de „Nu ştiu!”. Sau „Nu îmi e clar!”. Ce îi motivează pe oameni să fie alături de tine? Sau ce îi demotivează atât de mult în altă parte încât preferă să rămână cu tine?
Dacă aveţi posibile răspunsuri pe care le putem apoi pune într-un articol sub protecţia anonimatului, le aştept pe blog sau la romeo@hrd.ro.
Şi cireaşa de pe tort: în război se pare că doar o treime dintre soldaţi luptă cu adevărat. Ceilalţi mimează sau se ascund pentru a-şi salva vieţile. Să fie acelaşi lucru şi la nivel de companii?
O zi frumoasă în continuare!
miercuri, 16 septembrie 2009
Despre leadership
Leadership. Nu ştiu ce să scriu despre leadership. Nu pot cuprinde în cuvinte imensitatea domeniului. Şi chiar dacă aş face-o, tot nu am putea simţi cu adevărat ce înseamnă leadership. Aşa e cu unele noţiuni. Nu le poţi explica pentru a le simţi.
Şi totuşi... Leadership-ul este despre viziune. Nu neapărat o viziune extraordinară, nemaiîntâlnită. Poate fi şi una pe termen scurt. Leadership-ul este despre „DE CE?”. De ce să facem asta şi nu altceva? Pentru că...
Leadership-ul este despre a simţi că aparţii, că faci parte din ceva măreţ. Fiecare lider autentic a transmis o viziune despre oameni şi apoi despre ce au de făcut. Mai întâi le-a arătat CINE SUNT şi apoi ce au de făcut. Şi oamenii au înţeles şi au mers mai departe. Unii dintre ei. Alţii nu. Alţii au urmat alţi lideri.
Şi tot leadership-ul este despre oameni, dincolo de toate. Pentru că un scop atins e tot pentru oameni.
Şi bineînţeles că leadership-ul este despre îndoială. Îndoiala că e posibil să greşeşti ca lider. Îndoiala că e posibil să nu fi ascultat cu atenţie vocile tale interioare. Îndoiala că mintea ta e posibil să te amăgească.
Şi, cum s-ar putea altfel, leadership-ul este despre încredere. Încredere că ceea ce e în minte va deveni cândva realitate, cu sau fără lider. Poate că acesta e cel mai interesant aspect al leadership-ului. Să crezi în ceva ce nu e şi în care oamenii au tendinţa să nu creadă. Iar tu trebuie să te convingi pe tine şi, de parcă asta nu ar fi deajuns, trebuie să îi convingi şi pe ceilalţi. Că veţi reuşi împreună. Că viziunea se va transforma în realitate.
Aşadar, VIZIUNE, OAMENI, ÎNDOIALĂ, ÎNCREDERE. Şi mai sunt şi altele. Doar că leadership-ul nu se poate înţelege. Leadership-ul SE SIMTE.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
Şi totuşi... Leadership-ul este despre viziune. Nu neapărat o viziune extraordinară, nemaiîntâlnită. Poate fi şi una pe termen scurt. Leadership-ul este despre „DE CE?”. De ce să facem asta şi nu altceva? Pentru că...
Leadership-ul este despre a simţi că aparţii, că faci parte din ceva măreţ. Fiecare lider autentic a transmis o viziune despre oameni şi apoi despre ce au de făcut. Mai întâi le-a arătat CINE SUNT şi apoi ce au de făcut. Şi oamenii au înţeles şi au mers mai departe. Unii dintre ei. Alţii nu. Alţii au urmat alţi lideri.
Şi tot leadership-ul este despre oameni, dincolo de toate. Pentru că un scop atins e tot pentru oameni.
Şi bineînţeles că leadership-ul este despre îndoială. Îndoiala că e posibil să greşeşti ca lider. Îndoiala că e posibil să nu fi ascultat cu atenţie vocile tale interioare. Îndoiala că mintea ta e posibil să te amăgească.
Şi, cum s-ar putea altfel, leadership-ul este despre încredere. Încredere că ceea ce e în minte va deveni cândva realitate, cu sau fără lider. Poate că acesta e cel mai interesant aspect al leadership-ului. Să crezi în ceva ce nu e şi în care oamenii au tendinţa să nu creadă. Iar tu trebuie să te convingi pe tine şi, de parcă asta nu ar fi deajuns, trebuie să îi convingi şi pe ceilalţi. Că veţi reuşi împreună. Că viziunea se va transforma în realitate.
Aşadar, VIZIUNE, OAMENI, ÎNDOIALĂ, ÎNCREDERE. Şi mai sunt şi altele. Doar că leadership-ul nu se poate înţelege. Leadership-ul SE SIMTE.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
marți, 1 septembrie 2009
DESPRE PLECAREA ÎN ALTĂ COMPANIE
Când pleci în altă companie, lasă trecutul în urmă! Ce a fost a fost! Oricum nu mai poţi schimba nimic. Bineînţeles că poţi fi suficient de lipsit de înţelepciune (aveam un alt termen în minte, dar îl las pentru altă dată) să „bălăcăreşti” fosta companie şi foştii şefi şi foştii colegi, dar de ce ai face-o? Crezi că vei obţine postul dorit comportându-te astfel? Oare cel care te intervievează nu va ajunge să se uite la tine şi să gândească: „Oare va spune şi despre noi acelaşi lucru când va pleca?”. Şi atunci, un gând isteţ îi va încolţi în minte: „Mai bine să nu aibă niciodată ocazia să plece de la noi!”. Cum poţi să ai ocazia să nu pleci niciodată de undeva? Exact! Ai ghicit! Să nu fi fost niciodată acolo.
Oamenii au tendinţa să plece dintr-o companie pentru că vor să obţină mai mult sau să scape de ceva. Indiferent de motiv, ţine cont de faptul că schimbarea contextului nu garantează schimbarea atitudinii şi comportamentului tău. Bineînţeles că la început noul loc de muncă ţi se va părea exotic şi chiar vei fi un pic altfel decât la fostul loc de muncă. Evită să te amăgeşti! Este doar efectul schimbării mediului, mai exact efectul exaltării, al reuşitei. Faptul că ai găsit un nou loc de muncă te face să te simţi minunat. Până ce te cam obişnuieşti şi începe să ţi se dea „arama” pe faţă. E acelaşi lucru cu relaţiile: ne încântă o altă persoană pentru că e altfel decât partenerul pe care îl avem. Mai târziu, după ce trece toată nebunia, ne dăm seama că persoana respectivă nu e nici mai bună, nici mai rea decât partenerul nostru, ci diferită. Ori noi confundasem altfel cu mai bun.
Aşadar, intrarea într-o nouă companie ar merita să fie un nou început, nu o continuare a ceea ce a fost. Atunci fă aşa! Ce a fost a fost! Normal că te doare, cum ar putea fi altfel uneori? Durerea rezolvă cumva lucrurile, te ajută în vreun fel? Poate să conştientizezi ce merită să îmbunătăţeşti în continuare. În rest, mare lucru nu face. Doar că te întoarce permanent în trecut.
Iarăşi, dacă te interesează acest aspect (pentru tine sau prietenii tăi), interesează-te pe blog. Voi mai oferi alte detalii acolo dacă mi se cer. Dacă nu, înseamnă că lecţiile sunt învăţate.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
Când pleci în altă companie, lasă trecutul în urmă! Ce a fost a fost! Oricum nu mai poţi schimba nimic. Bineînţeles că poţi fi suficient de lipsit de înţelepciune (aveam un alt termen în minte, dar îl las pentru altă dată) să „bălăcăreşti” fosta companie şi foştii şefi şi foştii colegi, dar de ce ai face-o? Crezi că vei obţine postul dorit comportându-te astfel? Oare cel care te intervievează nu va ajunge să se uite la tine şi să gândească: „Oare va spune şi despre noi acelaşi lucru când va pleca?”. Şi atunci, un gând isteţ îi va încolţi în minte: „Mai bine să nu aibă niciodată ocazia să plece de la noi!”. Cum poţi să ai ocazia să nu pleci niciodată de undeva? Exact! Ai ghicit! Să nu fi fost niciodată acolo.
Oamenii au tendinţa să plece dintr-o companie pentru că vor să obţină mai mult sau să scape de ceva. Indiferent de motiv, ţine cont de faptul că schimbarea contextului nu garantează schimbarea atitudinii şi comportamentului tău. Bineînţeles că la început noul loc de muncă ţi se va părea exotic şi chiar vei fi un pic altfel decât la fostul loc de muncă. Evită să te amăgeşti! Este doar efectul schimbării mediului, mai exact efectul exaltării, al reuşitei. Faptul că ai găsit un nou loc de muncă te face să te simţi minunat. Până ce te cam obişnuieşti şi începe să ţi se dea „arama” pe faţă. E acelaşi lucru cu relaţiile: ne încântă o altă persoană pentru că e altfel decât partenerul pe care îl avem. Mai târziu, după ce trece toată nebunia, ne dăm seama că persoana respectivă nu e nici mai bună, nici mai rea decât partenerul nostru, ci diferită. Ori noi confundasem altfel cu mai bun.
Aşadar, intrarea într-o nouă companie ar merita să fie un nou început, nu o continuare a ceea ce a fost. Atunci fă aşa! Ce a fost a fost! Normal că te doare, cum ar putea fi altfel uneori? Durerea rezolvă cumva lucrurile, te ajută în vreun fel? Poate să conştientizezi ce merită să îmbunătăţeşti în continuare. În rest, mare lucru nu face. Doar că te întoarce permanent în trecut.
Iarăşi, dacă te interesează acest aspect (pentru tine sau prietenii tăi), interesează-te pe blog. Voi mai oferi alte detalii acolo dacă mi se cer. Dacă nu, înseamnă că lecţiile sunt învăţate.
O zi frumoasă în continuare!
Romeo
miercuri, 19 august 2009
Maxima zilei 20 august 2009
Se spune că unde este inteligenţă multă este şi prostie multă. De fapt, sunt multe lecţii de învăţat şi de aceea există atât de multă inteligenţă.
Romeo Creţu
Romeo Creţu
marți, 18 august 2009
Maxima zilei 19 august 2009
Nu poţi urca un alt munte fără să cobori de pe cel pe care eşti deja.
Romeo Creţu
luni, 17 august 2009
Maxima zilei 17 august 2009
Evoluţia este şi într-un sens şi în celălalt. Poţi să ajungi să iubeşti mai mult sau poţi să ajungi să iubeşti mai puţin.
Romeo Creţu
joi, 13 august 2009
miercuri, 12 august 2009
marți, 11 august 2009
luni, 10 august 2009
duminică, 9 august 2009
Maxima zilei 10 august 2009
Când vrei ceva şi nu obţii este foarte probabil să nu fii încă pregătit să primeşti lucrul respectiv.
Romeo Creţu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)